Sunny Beach 2017

de septembrie 26, 2017
Am vorbit vara asta de plecat la mare cu Alex şi Flori, dar între timp, noi am fost şi prin Barcelona cum am detaliat AICI.

Nessebar si vederea catre Sunny Beach

Am găsit totuşi o varianta rentabilă pentru noi şi interesantă pentru ei: Bulgaria şi mai ales Sunny Beach, o staţiune în care am "descălecat" pentru a 3 a oară. Deşi că număr de kilometri nu e departe de Bucureşti (320km pe A2 la noi se fac în puţin sub 3 ore), lipsa unei autostrăzi în Bulgaria şi drumurile proaste în general de la Giurgiu/Ruse până spre Varna, au făcut că durata să ajungă la 5 ore.

Deşi am plecat cu noaptea în cap, am ajuns pe la 12 la cazare şi după la plajă. Ca idee doar. Că n-am mai făcut plajă la ora aia, ci am mers puţin de-a lungul malului să vadă şi restul cum este pe litoralul bulgar. Bineînţeles că ne-a prins oboseala din urmă, am venit la apartament şi am băgat un mare somn de prânz, ca după să mergem să mâncăm în Nessebar. Şi ce mâncare bună cu midii, păstrăv şi alte nebunii d-ale marii. Am revenit la cazare şi am dormit cred că, cel mai mult din ultimii 2-3 ani. Dar pe lângă durata, am dormit şi bine de tot.

Old Nessebar road

A urmat plajă în a două zi, atât la nisip cât şi la piscină de la cazare. După prânz am plecat perpedes către centrul Sunny Beach, pentru o cină şi nişte mini golf. Nu zic cine a câştigat (eu!) dar a fost mişto mai ales pentru că toţi în afară de mine, nu mai jucaseră până atunci acest joc.

castigatorul de la mini Golf

Ultima zi a fost petrecută între plajă la piscină şi nisip pe zi, iar după prânz am făcut un ultim drum către Nessebar pentru a lua cina din nou la o terasă urmata de niste amuzament in parcul de distractii de acolo. Imediat ce am văzut o oferta bună (o sticlă de vin alb cadou pentru grupuri de minim 4) am ştiut şi unde să luăm masă. Ne-am mai plimbat prin superbul Nessebar şi străduţele înguste asemănătoare unui orăşel grecesc dar în cele din urmă, a trebuit să plecăm la culcare.

Nessebar streets

Am decis să plecăm devreme în ziua 4 cu drumul către Vama. Anul asta nu ajunsesem prin Vama şi m-am gândit că dacă nu treceam pe acolo nu aş mai avea alt prilej până la anul. Deci, un mic ocol dar meritat. Am ajuns fix la prânz pentru a mânca la Canapele, unde altundeva?! Doar că Vama asta mă uimeşte de la an la an. Mereu clădiri noi, agenţii de pariuri acum, 3 locaţii de "La Canapele", noi fiind la o împinge tava. Care a costat 22lei pentru o supă şi o farfurie de peste cu legume la grătar. Nu mă aşteptăm pentru ceva de tipul asta, dar aparent în direcţia asta merge Vama. După această masă, nu puteam pierde prilejul de a mânca o clătită uriaşă de pe Magheru. Terminând periplul din Vama, am plecat pe A2 către Bucureşti şi aglomeraţia prinsă fix la intrarea în oraş, ajungând la ora de vârf, în jur de 18.

A fost o escapadă mişto, mai ales că nu mai credeam că se concretizează. Ieşind ieftin la preţ, fiind şi 4 inşi dar mai ales, bine la distracţie, a fost bine zic eu pentru toţi. Poate la anul repetăm o ieşire ca asta în Sunny Beach, Nessebar sau Varna. 

In IT poti avea incredere...ca te va speria

de septembrie 22, 2017
N-am văzut mini seria din 1990, dar după ce review-uri şi note am văzut la acesta, am decis să mai merg şi la un horror în cinema, după mulţi ani. Mai ales că nu am văzut nici un film din cele două Conjuring.

posterul IT

Aşadar clovnul care terorizează un oraş mic, pe nume Derry, o dată la 27 de ani. Mai ales pe copiii oraşului, aceştia fiind cel mai uşor de speriat şi răpit. Îmi place în primul şi primul rând că e nerecomandat sub 15 ani la noi, ceea ce se traduce printr-un "R rating" la americani. Adică interzis minorilor neînsoţiţi sub 17 ani. Deci violenţă şi limbaj explicit cât cuprinde, în acest caz. Sunt obişnuit că atunci când e vorba de copii, în toate filmele horror, dacă e vorba de ceva violent sau explicit, camera să-şi schimbe unghiul, să fie nefocusata, etc. dar aici nu e cazul, pentru că momentele alea nu vin. Te gândeşti că fiind copii pe ecran, filmul nu va arata ceva clar violent, dar te înşeli amarnic. Mi-a plăcut curajul asta de a arata nişte faze cam greu de digerat.

Apoi avem copiii, care sunt o bandă de tocilari, de unde şi numele lor "the losers club". Parcă apariţia Stranger Things, a repus pe tapet, folosirea şi găsirea unor copii în astfel de filme, care joacă foarte bine. Toţi sunt foarte naturali şi parcă fac asta de ani buni.

Avem şi atmosfera dată de regizorul Andy Muschietti, care este aproape perfectă pentru ceva ce vine din mintea lui Stephen King. Îmi place vibe-ul oraşului, personajele adulte, felul în care este văzută lumea de adulţi sau copii de-o potriva. Sunt foarte multe lucruri perfecte aici, încadrate superb de regizor. Nu am citit cartea dar am văzut multe alte ecranizări după cărţile lui King: Green Mile, Shining, Mist, Secret Window, Carrie, Dreamcather şi pot spune că viziunea lui asupra vieţii şi a oamenilor în general e una destul de neagră. Ori asta nu se prea vede aici. Adică, ok, vedem că adulţii, atât cât ni se arată, sunt nişte personaje fără aspiraţii, un trăi bun sau pozitive, dar atmosfera oraşului în rest nu e una foarte gri. Aici ar mai fi putut lucra regizorul, la aspectul şi cromatica cadrelor exterioare. Sunt foarte colorate şi mi se pare în mare contradicţie cu atmosfera din casele copiilor sau apariţiilor clovnului.

Vorbind de clovn, Bill Skarsgard, este bun în rol, destul de înfricoşător aş zice, deşi se putea şi mai şi, după mine. Am înţeles că au mers pe un actor care pe lângă factorul de groază, poate fi jucăuş. În finala pentru acest rol ar fi fost şi Hugo Weaving, care a pierdut rolul fix pentru faptul că a părut doar înfricoşător şi nu jucăuş.

Oricum faţă de tirada de filme de groază foarte mediocre, IT este un film bun, fresh şi care mă face să-mi lipsească Stranger Things şi mai mult până în Octombrie. 7/10 lejer de la mine.


Sursa foto: bloody-disgusting.com

Fugi! la acest film. E altfel

de septembrie 21, 2017
N-am mai văzut de ceva timp un horror-mystery şi după notele bune, am zis să-l încerc pe acesta.

get out poster

Get Out, porneşte de la premisa filmului Ghici Cine Vine la Cină, numai că o modelează altfel, adaugamdu-i elemente horror, de mister şi mai ales, conform realităţii din zilele noastre, ceva rasism. Jordan Peele (pe care unii îl ştiu din Key and Peele şi care aici e regizorul) se vrea aici un critic al liberalismului albilor care se văd drept empatici faţă de negri, numai că această empatie se extinde doar până la controlul acestora. Filmul nu se vrea o săgeata către neo nazişti sau alte astfel de "clase", mai ales din America, ci una către acei oameni ce se declara complet lipsiţi de rasism, dar care fac acest lucru doar pentru a-şi păstra dominaţia asupra poporului de culoare, în cel mai prefăcut şi perfid mod posibil. 


Filmul de la început la final e foarte dubios, să-i zic cel puţin aşa. Muzica te duce cu gândul la un thriller plin de mistere al "magicianului" Hitchcook. Mereu aspectul necunoscutului este prezent şi te atrage la fiecare pas. Cumva în acelaşi fel în care îl atrage pe protagonistul filmului. Planul filmului te prinde uşor uşor şi creşte asemenea unui vas sub presiune. Nearatand nimic în mare neregulă, decât atunci când e prea târziu. 

Inteligenţa personajelor e un punct în plus. Faţă de alte filme horror, unde ai o stare de lehamite când vezi un comportament ilogic, aici mereu personajele sunt mănate de o stare de suspiciune. Ceea ce pe mine unul, mă fac să mă uit cu un mai mare interes, văzând că se comportă logic de multe ori şi precaut.

Get Out nu înlocuieşte sperieturile cu glume, cum te-ai aştepta de la un comic ca Peele. M-a bucurat asta. În schimb, le echilibrează cu momente şi comentarii sociale penibile. Eu l-am văzut de 7/10, pentru că a părut ceva fresh în cadrul acestui gen de film. Merită văzut pentru suspansul creat dar mai ales personajele construite.

Sursa foto: foxforcefivenews.com

Un thriller interesant, dar nu prea

de septembrie 08, 2017
Filmul lui Gore Verbinski după romanul eponim, este ceva...interesant să spun.

A cure for wellness poster

Avându-l în rolul principal pe americanul cu nume olandez, Dane DeHaan, cunoscut pentru Chronicle şi Spider Man sau Metallica Through the Never, pentru cunoscători, acest thriller psihologic, că nu pot să-i zic horror, începe foarte bine. Lockhart (DeHaan) este trimis să-l aducă înapoi pe CEO-ul firmei unde lucrează, care a rămas la un centru de wellness din Alpii Elveţieni. Ce pare a fi o misiune uşoară la început, ajunge a fi o călătorie, uşoară dar sigură, spre trecutul întunecat al centrului şi mai ales al motivului pentru care pacienţii continuă să stea acolo, dorindu-şi leacul, în timp de Lockhart însuşi, începe să-şi pună la îndoială propria sănătate mentală.


Cum spuneam, cadrele, cinematografia şi culorile din prima parte a filmului sunt superbe. În multe momente ale filmului, ele vin fix când trebuie şi cât trebuie, mai ales acele cadre filmate la Castelul Hohenzollern din Germania, când peisajul şi mai ales locaţia, devin un personaj secundar.

De când am văzut Chronicle, am rămas cu ceva de la DeHaan şi nu cu faptul că seamănă cu DiCaprio când era tânăr. Deşi în acest film, m-a dus cu gândul către Shutter Island. După această introducere foarte bună şi imaginile de care ziceam, rămâi doar cu interpretatea lui DeHaan în partea a doua, pentru că filmul o ia în jos binişor. Deşi are multe momente trippy, intrigante şi chiar claustrofobe. Acest derapaj de final cred că apare şi din dorinţa filmului de a ne forţa un final fericit nu înainte de a încerca să ridice nişte întrebări despre societate şi ale sale nevoi sau înţelegeri pentru "a trăi bine" sau "ambiţia pentru puritate". Că le face bine sau prost, la momentul oportun sau nu, depinde de fiecare privitor.

Mie unul mi-a părut că încearcă să termine într-o notă fericită, puţin contradictorie cu ceea ce vezi până atunci. O idee mai bună mi s-ar fi părut să fi păstrat notă aceea şi la final, cam cum a făcut Fincher în Girl with a Dragon Tattoo. Dacă totul e gri în film, nu are sens să faci finalul roz. Încă o meteahnă a Hollywood-ului şi de asta îi dau 6/10. Rămân cu dorinţa să-i văd le DeHaan şi DiCaprio împreună într-un film. Poate chiar jucând nişte fraţi.


Regele Arthur - varianta Guy Ritchie

de septembrie 07, 2017
Scris de Guy Ritchie, regizat de Guy Ritchie. Need I say more?!

King Arthur - Legend of the Sword poster

 Regele Arthur: Legendă Sabiei, spune un origin story despre Arthur şi cum ajunge acesta să domnească peste Camelot. Ne este arătată mama şi tatăl sau, cum se lupta şi mai ales cine-l omoară. Apoi vedem cum bebeluşul Arthur ajunge în Londinium dus de un rău şi găsit de femeile ce trăiesc într-un bordel. Amuzant e că acel coş care a plutit de la castel şi a fost găsit de femeile care spălau, nu avea vreun bilet sau vreun nume pentru bebeluş. Dar totuşi femeile au ştiut să-i dea numele care "trebuie".

 Lăsând această scăpare la o parte, în povestea lui Guy Ritchie, Arthur creşte pe străzile Londiniumului, făcând bani din tot felul de şmecherii sau lucruri mai mult sau mai puţin legale. Mai puţin legale în marea parte a timpului, clar. Ne este arătat acest lucru, printr-un montaj tipic Guy Ritchie, ce m-a dus direct cu gându la Lock, Stock... şi la Snatch. Interesant acest montaj făcut pentru această poveste.

În rest, se urmează un tipar cât de cât clasic, în care Arthur este prins de unchiul său, Vortigern, acesta căutând tineri pentru a vedea care poate scoate Excalibur din piatră. Este salvat de la execuţie, de către Bedivere, Percival şi gaşca lor de rebeli. Aceştia il antrenează pe Arthur pentru a putea mânui Excalibur. După ce-l antrenează, acesta îl înfruntă pe unchi, pentru a-si dobandi scaunul de rege şi a-şi răzbună tatăl.

 Pe lângă cele menţionate, mai sunt nişte lucruri ce apar pe parcurs dar nu toate sunt importante. Mai avem şi nişte CGI folosit când trebuie, uneori doar parcă la limita dintre ok şi prea mult. Una peste alta dacă îţi place stilul lui Guy Ritchie, un film de acţiune desfăşurat în Evul Mediu, fiind şi nişte aventură pe acolo inserată, poţi să te uiţi liniştit că-ţi va fi pe plac. Pe mine m-a prins în toane bune şi i-am dat 7/10.


Sursa foto: impawards.com

Blonda buna si atomica

de august 25, 2017
Văzut ieri la Hollywood Multipex, m-a surprins plăcut şi am zis să împărtăşesc asta.

posterul filmului Blonda Atomica

Îmi place că rupe puţin tiparele filmelor cu spioni şi de acţiune. Adaptat după benzile desenate "The Coldest City", filmul reprezintă debutul regizorial al lui David Leitch, fost coordonator de cascadori în filme de acţiune că seria Bourne, Hitman sau 300. Cu o locaţie ca Berlinul anului 1989, cu zile înainte ca zidul să cadă, Lorraine Broughton este trimisă de MI6 în Berlinul de Vest pentru a recupera cadavrul unui agent coleg şi o lista de nume cu agenţi dubli, tot filmul fiind povestit printr-o serie de flashback-uri. Ceva ce am mai văzut în filme de spionaj (chiar în primul Misiune Imposibilă). 

Coloana sonoră este superbă şi foarte tare (ca volum), ceva asemănător lui Baby Driver, dar păstrând proporţiile totuşi. Fiind vorba de anii 80, e clar că responsabilii au avut de unde alege, deşi unele piese deja sunt arhi cunoscute. Mă gândesc aici la 99 Luftballons (prezentă în două interpretări diferite în film), Under Pressure sau London Calling. Îmi par puse în film doar că sunt scoase în acea decadă, deci trebuie să fie prezente şi în film. Uneori nu chiar potrivite zic eu, dar de cele mai multe ori piesele sunt foarte mişto. Avem o lupta mişto într-un apartament pe Father Figure sau o fugă pe jos şi cu maşinile pe Behind the Wheel a lui Depeche. Deci clar un punct interesant aici. 


Luptele sunt superb realizate. Se vede mâna unui cascador şi expert în aşa ceva. Dacă te întrebi cum o femeie înalta şi nu prea musculoasă poate învinge bărbaţi cât uşa, ai să vezi răspunsul. Cea mai cea scenă de lupte derulându-se pe parcursul a 10 minute, e filmată în ceea ce pare un singur cadru fără a fi tăiat în vreun moment. Arată superb şi îmi place enorm această strategie (sau modă pornită de la Birdman) dar care aici cel puţin, are nu mai puţin de 40 de cadre alăturate perfect încât să pară unul singur. Mai spun aici că Charlize Theron şi-a spart 2 dinţi la filmări şi s-a antrenat cu 8 instructori personali dar şi cu Keanu Reeves (care şi el se pregătea pentru John Wick 2) pentru a te convinge că aceste scene merită toată atenţia şi laudă. 

Să vorbesc şi de scena de sex dintre Charlize Theron şi Sofia Boutella pentru că merită menţionată, atât prin felul în care este redată pe ecran şi anume cu destul detaliu pentru două actriţe mari, dar şi pentru că scenariştii şi regizorul au avut curajul sau inspiraţia să-i zic, să introducă o asemenea scenă între două femei, în film. 

Deşi anul asta am văzut filme cu personaje puternice de sex feminin prin Ghost în the Shell şi Wonder Woman, avem şi aici un "guilty pleasure" în a vedea o femeie încrezătoare şi capabilă luptând şi dând de pământ cu bărbaţi. Dacă Atomic Blonde ar deveni o franciză că Bourne sau Bond, eu nu m-aş supără deloc. Ia un 7/10 de la mine şi o recomandare că merită văzut. Mai puţin de copii sub 16-18 ani.

Sursa foto: artscommented.com

DUNKIRK si punct

de august 24, 2017
Primul film de război văzut de la Hacksaw Ridge încoace. Şi încă ce film. Mâna lui Nolan se vede din primele 5 minute.

un film cat un documentar: dunkirk

Îmi plac filmele care încep direct cu acţiunea şi intră în miezul problemei. Asta e cazul şi aici, cu nişte soldaţi de pe străzile oraşului francez Dunkirk, alergaţi de gloanţele naziste. Din primele rafale trase, m-am gândit la Heat şi a sa scenă de împuşcături (cu muniţie de război) de la jefuirea băncii din final în care tensiunea şi muzica de fundal  transmit o stare similară celei de început aici. Diferenţa e că aici povestea abia începe, în timp ce în Heat, filmul era la apogeu.

Comparam la început cu Hacksaw Ridge pentru că e un film despre al doilea Război Mondial. Doar că Dunkirk nu e un film despre conflicte, violenţă sau ororile războiului ca filmul lui Gibson. E despre lucrurile pe care le-au făcut oamenii simpli în situaţii disperate (acele vremuri complet tâmpite, le-aş putea numi). Povestit pe parcursul a 3 fire ( întâmplările de pe plajă/pământ, de pe mare şi din aer) filmul nu ne arată acte de eroism ieşit din comun. Vedem personajul din primul cadrul şi faptul că este urmărit de-a lungul filmului. Vedem cum acesta, Tommy pe numele lui, încearcă doar să trăiască. Fie că găseşte un pretext să ducă un rănit cu targă pe un vas ce pleacă către Anglia sau se ascunde de bombe sub un dig sau într-un mic vas pescăresc, el vrea să ajungă acasă. Şi faptul că Nolan a citit şi auzit poveşti de la oameni de la faţă locului, cum că majoritatea soldaţilor de pe plajă Dunkirk erau tineri şi fără experienţă, acesta a distribuit actori necunoscuţi şi tineri, nu face decât să sporească realismul acestui film care tinde spre un documentar chiar.


Faptele eroice din film le vedem pe apă şi în aer. Pe apă unde un mic vas de agrement al domnului Dawson, alături de doi băieţi, pleacă din Anglia pentru a ajuta şi aduce înapoi, cât mai mulţi soldaţi britanici. În aer unde piloţii britanici, printre care şi Farrier (jucat superb de Tom Hardy) sprijină forţele terestre dar şi vasele ce vin către Marea Britanie cu soldaţi, de avioanele naziste de vânătoare şi bombardiere. Chiar dacă avem un mic detaliu asupra acestor poveşti, Nolan are grijă să nu îi dea vreunuia mai mult timp decât celuilalt, încât să pară erou sau personaj principal. Toţi primesc timp egal pe ecran şi îşi fac datoria fără mari discursuri sau momente eroice; Dawson îşi duce bărcuţa peste canal, culegând supravieţuitori pe drum, iar Farrier, respingând atacuri inamice asupra sa.

Îmi plac foarte mult aceste momente de sacrificiu uman fie la propriu ca cel al personajului interpretat de Tom Hardy, fie la figurat, cum este cel al lui Dawson care, în ciuda unei morţi accidentale provocată de personajul lui Cillian Murphy, acesta şi fiul sau, aleg să nu-l traumatizeze mai departe pe soldat. Aici nu îşi mai are loc vina ci efortul de a salva oameni, compatrioţi, vieţi.

Farrier face şi el cel mai mare sacrificiu probabil, în loc să aterizeze pe plajă şi de a se alătura soldaţilor care erau salvaţi de bărcuţele de agrement ce soseau, hotărăşte să mai survoleze încă o dată plaja pentru a împrăştia eventualele avioane inamice. El este capturat (şi îmi place aici cum Nolan ţine soldaţii germani neclari în imagine, focusul fiind pe pilot şi cum razele soarelui care apune, acoperă fetele inamice în restul cadrelor) de soldaţii nemţi şi probabil trimis într-un lagăr sau aşteptând o soarta şi mai gravă.

Acesta a fost sacrificiul oamenilor de rând pentru un scop comun, acela de a aduce acasă cât mai mulţi oameni. După cum se aşteptau şi generalii de la început, să poată să plece numai 30-40 de mii din Franţa către Anglia, aflăm că la final, peste 300 de mii au reuşit să fie salvaţi. Totuşi însă, în jur de 40 de mii au fost lăsaţi în urmă şi capturarea lui Farrier, ne arată că şi el, foarte probabil, s-ar alătura acelui număr.

Sunetul şi editarea, fac din Dunkirk cel mai intens film al lui Nolan de până acum. Mai ales când mă gândesc la secundele ceasului de pe fundal, un sunet prezent de la început la finalul filmului. Dar în timp ce micile bărci de agrement cară soldaţi stupefiaţi de pe câmpurile de lupta şi cuvintele lui Churchill "vom lupta pe plaje şi în aer" încep să se audă prin undele radio aducând o stare de bine, finalul filmului Dunkirk subliniază ce s-a pierdut pe acest drum pentru ca miracolul de la Dunkirk să fie posibil. Aproape sa uit si de notă, la mine are un clar 9/10.



Furiosi si uita-i a 8 a oara

de august 14, 2017
A ... parte din franciză despre curse ilegale de maşini, în care nu mai e vorba de nici o cursa de maşini. Nu ştiu dacă înţelegi ceva, dar nici eu nu o mai fac, după 8 filme...cred.

Fate of the furious poster

După ce au rămas fără Paul Walker, producătorii şi studioul au decis că mai pot mulge puţin franciza. Aşa apare şi partea a 8 a care mi se pare cea mai slabă din ultimele 3-4. Cum gaşca rămâne fără duşmani, pentru că pe toţi ori i-au omorât, ori i-au prins şi recrutat ulterior, singurul duşman interesant a rămas unul de-al lor şi anume cel mai cel, Dom Toretto. Aşa apar şi lupte gen Vin Diesel vs The Rock sau Jason Statham vs The Rock vs Vin Diesel...o nebunie.

Din o vacanţă mişto şi calmă, Dom ajunge să plece cu o păsărică, jucată de Charlize Theron, mare hackeriţă domne, care-l are cu ceva aşa mare la mâna, încât el face necontenit tot ce i se cere. Toată echipa lui, acum în frunte cu Hobbs (The Rock) şi Shaw (Jason Statham) este pusă pe urmele lui. Ajugem iar prin cotloane din Rio, o puşcărie (de maximă securitate) şi Antarctica. Colac peste pupăză, apare şi mama lui Shaw, care avându-i pe Owen şi Deckard ca băieţi, nu putea fi interpretată decât de Helen Mirren. Cum ziceam, Dom ascultă că mieluselul tot ce-i zice Cipher, din cauza că ceva din trecutul lui Dominic, reapare ca ostatec sau ostatecă sau ostateci, ca să mai las un dram de mister acestui film. Bineînţeles, că această mare hackeriţă doreşte un focos nuclear pe care să-l vândă unora sau sa-l lanseze asupra New York-ului sau Washington-ului...ştii tu placa asta.

Se urmăresc, se bat, se mai urmăresc iar, apar nişte twist-uri domne care te prind cu garda jos pesemne şi bătălia finală e în Antarctica, cu explozii şi tancuri ce se împuşcă şi tot aşa. Dom este salvat în cele din urmă de echipa lui, mai ales după ce ei află de ce naibii făcea tot ce făcea pentru nebuna aia cu dread-uri furate parcă din Step Up 2. Este salvat şi în mare fel. Exagerat şi bumbastic, stil Hollywood.

E cel mai exagerat film de până acum. Toţi oamenii, mai ales cei principali şi aia buni, sînt făcuţi parcă din beton şi  nu au cum muri, deci vezi nişte cascadorii total aberante uneori. Dacă nu vrei să gândeşti vreo 136 de minute, asta e filmul pentru ţine frate. La mine ia 5/10 cu indulgenţă pentru că sunt maşini şi unele exagerări plac oricui până la un punct.

Sursa foto: autoweek.com

Barcelona in luna iunie

de august 05, 2017
Am ajuns pentru a două oară în Barcelona, oraşul meu de suflet să-i zicem. Mi-am dorit aşa mult să ajung în oraş, încât am luat biletele de avion din Ianuarie şi am strâns bani, pentru cele 5 nopţi de atunci.

Barcelona beach

Prima dată am fost acum vreo 4-5 ani să zic, nu mai ştiu exact. Ştiu doar că am vrut să fac ce am făcut şi acum: să îmbin plajă şi vremea de iunie-iulie cu vizitele la obiectivele turistice din acest oraş. Şi slavă Domnului că ai ce vizită în acest oraş. În ambele vizite am stat 4, respectiv 5 nopţi. Deci timp a fost şi de vizite şi de plajă. Sau aşa pare la prima impresie, pentru că sunt atâtea de văzut încât ai nevoie de mai mult de 5 nopţi în capitala Cataluniei. Barcelona are multe de oferit şi îţi trebuie timp şi răbdare pentru a descoperi toate comorile sale. Ar mai fi şi bani, dar asta trebuie să se subînţeleagă, din moment ce stai 6 zile într-un oraş la mare cu atâtea şi atâtea locuri de văzut şi în plin sezon. Cam asta am păţit şi eu găsind cazarea la un hotel care ulterior a mărit preţurile (indecent de mult) pentru că se stabilise calendarul Moto GP şi cursa pe circuitul Cataluniei se desfăşura fix când doream cazarea.

Am ajuns pe seară în Barcelona, pe la 21, dar na, aşa e cu low cost. Am găsit numaidecât şi autobuz către centru şi după am schimbat către hotel şi pe la 22:30 eram la hotel cazaţi într-o camera triplă, numai bună pentru noi doi. Deşi era târziu şi vineri, a trebuit să ne plimbam puţin prin împrejurimi pentru a lua pulsul oraşului deja.

Ziua următoare a fost pentru plajă, făcută în zona Barceloneta, iar după această, o vizită rapidă la Aquarium la acel super rezervor plin cu peşti imenşi. A urmat şi o plimbare pe caniculă orelor 18-19 prin Ramblas şi aglomeraţia aferentă. Ne-am întors la hotel, care era situat cumva între Grădina Zoo şi Barceloneta. Lejer, de vara.




Ramblas crowd



A două zi a fost dedicată vizitelor. Şi am decis să vizităm cât mai multe locaţii, indiferent ce au avut de zis picioarele noastre la final de zi. Am început din nord cu Parcul Guell, pentru care mai nou, trebuie să plăteşti nişte bani pentru a intră în zona principala, cum se vede după barierele puse în poză de mai jos.

Guell park and it's off limit zones

Am coborât uşor către Sagrada Familia, am făcut un tur al sau şi ne-am oprit la o terasă pentru o paella bună de fructe de mare şi orez cu cerneală de sepie.

biserica asta imensa si misto

Deja era trecut de 16 şi abia ajunsesem la Casa Mila.

casa milla

Am pozat-o, am mers către Casa Batllo. În primul rând pentru că intrarea era 20+ euro şi după aia, era o coadă imensă de asiatici şi mi-era scârbă de ei, sincer. Dar, la Casa Batllo, aceeaşi treaba: 22 euro intrarea şi cozi mari.

casa batlo si scumpa

Motiv în plus să plecăm către Arcul de Trimf. Ajunşi puţin după orele 18, am zis că e destul timp (şi) pentru grădina Zoo (care închidea la 20:00). Am luat biletele online, pentru că erau la jumate de preţ faţă de cele de la ghişeu şi am intrat. Am văzut de toate: papagali, dragoni de Komodo, marmote, capybaras, păsări flamingo şi clasicii lei, elefanţi, gorile.

cel mai apropiat dragon de Game of Thrones

flamingo birds

warthogs

hipopotamul african

Am încheiat ziua în centru, la un pahar de sangria şi o cină bună, cât după o zi aşa solicitantă. Aplicaţia de urmările a paşilor de pe telefon mi-a zis că am făcut 24,747 de paşi. Nu ştiu dacă e mult sau puţin dar nu m-am apropiat niciodată de 20,000 de paşi măcar.

un pahar de sangria nu strica

Ziua 3 a fost pentru ceva nou: Montserrat. Muntele şi mănăstirea de pe acesta. Am mers pe cont propriu şi nu prin intermediari cum doream la un moment dat pentru că pare destul de greu să găseşti un drum bun şi uşor, dar mai ales un ghişeu pentru a cumpără biletele de tren pentru această destinaţie. Am mers cu autobuzul până la Placă Espanya (2 euro/pers pe fiecare drum) şi de acolo am coborât la metroul lor, de unde puteai lua şi trenul către Aeri Montserrat (căci la staţia asta trebuie să coborî pentru a lua telecabina către munte; dacă doreşti combinaţia asta; sunt şi altele). Biletul se ia de la nişte tonomate galbene, foarte uşor de văzut şi poate fi luat tren+telecabina dus-întors (costă cam 21euro de persoană), pentru a scapă de cozi la alte case în vreun sens, iar după aceea, mergi imediat în apropiere la peronul trenului ce urmează să plece către Monsterrat. Trenurile vin din ora în ora, aşa că, dacă ai noroc, nu aştepţi chiar mult.
În 1 ora ajungi la poalele muntelui, chit că trenul opreşte din 3 în 5 minute în câte o staţie. Având biletul combo return, cum am ajuns, ne-am pus la coadă pentru telecabina şi nu şi la cea de bilete. Ajunşi sus, vezi ceva superb. O privelişte minunată şi nu mă refer doar la cea către staţia de tren. Mănăstirea în sine (mai ales interiorul sau care se poate vizită gratis), versantul, combinaţia dintre pomi şi formă rocilor de pe munte, te duc cu gândul la ceva foarte măreţ şi vechi gen Machu Picchu. Te uimeşte specia asta umană câteodată şi în sens pozitiv, dacă ajungem să facem nişte construcţii aşa frumoase în locuri aşa de izolat şi greu accesibile. Prânzul a fost un deleciu pentru mine şi orice pofticios: bufet all you can eat cu 16 euro. Şi chiar zic all you can eat. Aperitive, salate de 5 tipuri, paella, pui, crispy-uri, nugget, cartofi, paşte, lasagna, îngheţată, prăjituri şi alte dulciuri cu topping-uri la alegere, dar mai ales bere şi vin la discreţie şi anume la dozator! Wow, da. Aş fi stat să mănânc, să diger şi să mănânc iar, la câte erau acolo. Unele unghiuri, mă duceau cu gândul la zone din afară Europei şi asta mi-a mai plăcut taree mult. A durat o zi toată treaba asta dar a meritat, fiind ceva ce nu văzusem prima dată când am fost în Barcelona, deci dacă ajungi prin oraş, merită să pierzi o zi, dacă o ai la îndemână, cu acest drum. O ultima poftă de o plimbare noaptea pe lângă Arcul de Triumf cu o îngheţată ar mai fi de menţionat pe această zi.

Montserrat mountain


night street in Barcelona

A 4 a zi a fost dedicată plajei şi unori mici vizite la Picasso sau alte muzee. Sau cel puţin asta a fost planul iniţial. Cum s-a făcut că marea nu a plecat din loc, mica problemă a putut apărea bineînţeles, la muzeu, unde iarăşi nu puteam intra pentru că nu mai erau bilete. Ca la stadion sau concert. Aparent e aiurea să vii în jurul prânzului la Muzeul Picasso, în ziua în care intrarea e gratis, mai ales că e duminică. N-ai nici o şansă! Biletele trebuiau luate cu vreo 2 zile înainte din ce ne-au zis cei de la intrare, deci n-am ajuns nici acum la Picasso. Dată viitoare. Majoritatea intrărilor fiind gratuite duminică, am găsit alte muzee, mai mici sau mai puţin importante, pe care să le vizităm. Aşa am ajuns la muzeul Frederic Mares şi Muzeul de Istorie sau Palatul Roial. Cum se făcuse deja ora 20, a trebuit să ajungem şi la o masă bună şi săţioasă după atâta soare, plajă şi gonit după muzee. Apoi am încheiat ultima noapte cu o plimbare prin port şi un pahar de vin alb la apus, în jur de ora 22. La insistenţele mele, am mai dat o raită pe plajă să văd cum arată plaja aia întinsă şi promenada aglomerată ziua. Spre ora 12 noaptea, era tot cam aşa de aglomerată, cu lume pe plajă strânsă în grupuri mici sau mari, lângă un foc sau pur şi simplu întinşi pe saci de dormit. Am simţit un destul de mare of, ştiind că e ultima seară aici.

Frederic Mares museum

Barcelona at dusk


Barceloneta pier



Barceloneta beach at night

În ultima zi în oraş şi pentru că aveam avionul la 21:00, am mers pur şi simplu pe unde ne-a venit. Ne-am decazat la ora 13 şi am fost la mall-ul de lângă noi, Maremagnum pentru nişte shopping cu banii rămaşi. Apoi prânzul luat la terasa Carabela, compus din o salată superbă de avocado şi nişte nachos cu guacamole şi ardei picanţi. Un mare deliciu pentru numai 10 euro amândouă. Am mai pierdut timp prin parcul de lângă Grădina Zoo, pe străduţele înguste, dar când soarele s-a arătat bine, şi în Barcelona se arată şi se simte foarte bine, la orele amiezii, am decis să mergem în lobby-ul hotelului şi să aşteptăm ora de plecare către aeroport.

Maremagnum mall view

Carabela rules

Cam la asta s-a rezumat vacanţa de anul asta prin Barcelona, un oraş care nici la a 2 a vizită nu a părut să-mi scadă plăcerea de a-l vedea. Lucruri noi sau vechi, oraşul rămâne un loc, pe care eu unul îl văd perfect pentru a trăi. Atât de multe lucruri în el încât nu te poţi plictisi vreodată şi cine poate refuza 5 luni pe an o baie în marea sărată? Numai fanii muntelui, care şi el e aproape de capitală Cataluniei. O frumoasă revedere, dar cu siguranţă te voi mai vizita. Sper că şi mai mult.

Omul Paianjen in MCU

de august 04, 2017
Văzut bineînţeles la Plaza în Movieplex, cu ochelarii noi 3D foarte practici şi uşori faţă de ce aveau până acum în dotare.

spider man homecoming poster

Avem parte de un Peter Parker în liceu la 15 ani, clasa a 10 a de altfel, care vine din Berlin (de la bătălia cu ceilalţi Avengers) şi încearcă să se adapteze iar la viaţa normală. Avem literalmente scene filmate de el cu telefonul când îi fură scutul lui Captain America pentru că la câteva cadre după, să-l vedem pe Peter, în aglomeraţia din metroul newyorkez. Vedem cum mereu îi da mesaje lui Tony Stark sau Happy Hogan (prietenul lui Tony şi şeful securităţii, îl ştii din seria Iron Man) cum că e gata oricând de o nouă colaborare, dar acestea sunt mereu în zadar. Lucru care pentru un copil de 15 ani (jucat foarte bine de un copil de 19-20) pică destul de prost. Îţi imaginezi cum ar fi să te ia pe ţine un miliardar din liceu, pe motiv că îl poţi ajuta să prindă nişte foşti prieteni super eroi, după care să nu mai primeşti nici un semn de la cineva. Foarte foarte nasol şi aiurea. De unde şi toate lucrurile pe care Peter încearcă să le facă pentru a dovedi lui Tony, că este demn de a fi considerat un Avenger.

Pe lângă toate problemele lui Peter, de a echilibra viaţă de adolescent cu cea de super erou, mai apare în scenă şi duşmanul sau, Vulturul. Unul care are o poveste foarte bună, solidă şi credibilă faţă de toţi ceilalţi răufăcători din universul Marvel. Michael Keaton îşi face rolul şi-l joacă foarte bine pe Adrian Toomes, cu o răutate ce mi-a adus aminte de momentele nervrotice din Birdman.

Fiind un film Marvel avem şi momente comice din belşug, mai ales că vedem şi un film cu liceeni în mare parte. Acestea sunt însă presărate mult mai inteligent prin film decât în Gardienii Galaxiei vol. 2. De aceea mie mi-a părut şi mai bun decât acela pentru că a avut din toate, cât a trebuit şi mai ales când a trebuit. Tony Stark apare cât trebuie pentru a bucura fanii acestuia dar nu prea mult încât să te întrebi dacă filmul trebuia să se numească Iron Man and Spider Man. Vulturul e creat cu cap şi există că urmare a războiului din New York din Avengers 1. Există şi un twist în film inserat la momentul oportun, pe care îl poţi vedea dinainte dacă eşti atent destul. Însă nu poţi, pentru că Tom Holland, Robert Downey şi Michael Keaton îţi iau gândul de la asta.

Pentru toate cele de mai sus cât şi pentru că, aparent Marvel nu pierde deloc teren deşi face filme cu super eroi de 10 ani, îi pot da un 8/10 lejer. Nu e de ratat. Eu unul o să încerc să-l mai văd la IMAX sau 4D.


Sursa foto: pre00.deviantart.net

O noua zi, o noua problema cu Metrorex

de iulie 19, 2017
Se inchid guri de metrou pentru renovare. Multe si rapid fara sa stim cu prea mult timp inainte. E cazul si unei guri de la Unirii care azi a generat cozi si aglomeratii maxime. Dar eu vreau sa vorbesc de imporenta si nepasarea Metrorex in general. Este episodul doi pentru mine cu aceasta problema la gura de metrou Pacii de a plati cu cardul deci nu e un caz izolat.

Aparatul la care platesti calatoria si nu ce doresti in 2017 la metrorex

Azi 19.07.2017, la statia metrou Pacii, o gura dinspre A1 este inchisa asa ca am intrat pe la cea dinspre autogara militari. Avand cardul doar si in ziua precedenta negasind un bancimat functional in zona, am zis sa platesc cu cardul pentru ca nu ar trebui sa fie probleme. Mai ales tinand cont de anul in care suntem si marile incasari avute de societatea Metrorex. Ajungand la ghiseu mi se spune ca nu se poate plati cu cardul si sunt indrumat la un altul pentru a plati cu cardul. Acolo trebuie sa bat in geam pentru ca e o perdea/draperie peste acesta. Vad POS-ul dar femeia ce apare dupa perdea imi spune ca e inchis. Ii comunic cele auzite si eu in urma cu un minut: ca am fost trimis aici de la primul ghiseu. Degeaba. Este inchis si se deschide in 10 minute. Mentionez ca toata treaba se petrece la 9:19. Nu stiu cine deschide ghiseul la 9:30, dar in fine. Zic ok. Dar eu cum intru la metroul pe care pare ca-l pierd? Pai doar sa platesc o calatorie. Ok. Dar eu vreau abonament nu vreau o calatorie si un abonament. Doar abonamentu ala de 70lei (?!) Am pierdut si metroul dorit si mai important nu am platit ce serviciu doream, fiind conditionat de politica asta proasta: vrei abonament? Pai ia abonament dar dupa ce platesti cu cardul sa intri la metrou.

As dori sa stiu si eu de ce nu se pot pune tonomate (si functionale) pentru a se plati cu cardul in 2017 daca oamenii aparent nu se pot schimba ?! As dori si eu o solutie ca un tonomat de bilete/abonamente a fost la gura Pacii, dinspre A1 dar a ramas stricat de 5-6luni, cam de cand au pus un om la ghiseul de acolo. Ba omul, ba tonomatul. Dar tonomatul putea primi plati cu cardul, in timp ce omul ma trimitea sa ies si sa intru pe la cealalta gura pentru a plati cu cardul. Pentru ca am patit si asta. Ramane sa vad ce raspuns are Metrorex la problema asta. Sunt aparent niste guri de metrou, care nu au cele necesare unor astfel de plati. De altfel, plata cu cardul la metrou a fost mereu o problema pentru cei de la Metrorex, desi nu pot intelege de ce...suntem in 2017 oameni buni si tranzactiile cu cardul cresc de la an la an!

Pasionatii de muzica trebuie sa mearga la acest film

de iulie 19, 2017
Filmul perfect pentru cei pasionaţi de muzică. Dacă ştii/ai făcut/îţi place (pe bune) muzică, acest film e pentru tine!

posterul filmului baby driver

Asta mi se pare cea mai potrivită şi scurtă descriere a filmului. Orice faza importantă din film e sincronizată pe muzica ce se aude în boxe de către noi, privitorii, dar în acelaşi timp, şi de personaje. Muzică mai "cu cojones" pentru urmăriri cu poliţia sau ceva mai lent şi calm pentru zilele fără chef. Avem astfel de schimbări pe tot parcursul filmului pentru că, de ce nu, asemenea stărilor noastre diferite din viaţă de zi cu zi, personajele au şi ei momente mai fericite sau mai triste. Bineînţeles, piesele găsite pentru aceste schimbări de stări sunt exact cum trebuie dar şi cum nu te aştepţi. Din acest punct de vedere ai parte de poate cea mai electrizantă şi interesantă coloana sonoră pusă pe un film. Când mai adaug şi că Edgar Wright (regizorul) a gândit întâi piesele pentru film şi după, a căutat să facă scenariul în jurul lor, ar fi destul să te mire şi să te facă să-l vezi :)

Mergând la personaje, mi-au plăcut toate aproape. Ansel Elgort e super bun în acest rol, departe de stilul lui Ryan Gosling în Drive, mult mai senin, tânăr şi pozitiv. Îmi place şi Kevin Spacey şi Jon Hamm, ultimul distantandu-se de rolurile comice superficiale. Jamie Foxx e şi el la înălţime, deşi e un stereotip întreg în acest film, e ceva ce a jucat şi i-a venit mănuşă. Singură persoană cu care am ceva e Lily James. Pare un personaj pus doar de nevoie în film, pentu că Baby (Ansel Elgort) trebuia să aibă cimeva de care să se îndrăgostească. Un personaj fără mari orizonturi, planuri sau idei. Doar vise în cap şi clişee pentru noi. Cineva care aşteaptă să fie salvată şi luată de val. Acesta a fost de altfel şi singurul punct slab al filmului.

Mi-a mai plăcut şi absenţa unui personaj negativ în prima jumătate a filmului. Sau cel pe care-l vezi drept unul, nu este, atât de...rău. E mişto înşiruirea de pe parcurs de personaje cre par drept "villain". Apare unul şi zici: asta e. Cum e reţeta clasică de altfel. Dar te înşeli. Apare altul şi tu iar. E mişto treaba asta pentru că în viaţă sau în realitate să zic, nu e nici unu clar bun sau rău de la început.

Cu toate cele bune şi acel lucru mai simplist, să nu-i zic rău, filmul e un must see şi eu îi dau 8/10. Vizionare plăcută şi audiţie plăcută la soundtrack!

Sursa foto: saosongdep.com

The Last of Us - jocul mai bun ca orice film

de iulie 18, 2017
Am să las filmele pentru a poveşti despre un joc pe care l-am terminat recent şi mi-a plăcut enorm.

Last of Us is the shit!

Am pus mâna recent pe un PS3 (da ştiu, e vechi şi nu mai apar multe jocuri pentru el, dar la banii daţi, a meritat complet) şi am zis să-mi caut ceva joace pentru el. Găsindu-l ieftin şi primul, am dat de Last of Us. Un action-adventure zombie game, făcut de Naughty Dog, acelaşi studio din spatele seriei Uncharted. Apărut în 2013, a fost la acea vreme, jocul care a scos tot ce era mai bun din consola de la Sony, având cea mai bună grafică.

Grafica ca grafica, dar pe lângă asta, a mai beneficiat şi de un scenariu superb, regizor deştept şi un acting demn de Oscar. Dar să le iau pe rând:

Într-o piaţă saturată a jocurilor de genu zombie survival, Last of Us a venit cum nu se poate mai bine. Te ţintuieşte încă din primele 10 minute de joc, te introduce în lumea dinainte şi după o teribilă infecţie umană să-i zic şi o face foarte bine.

Ideea jocului şi a mutaţiei suferită de unii oameni, a venit în urmă unui documentar BBC- Planet Earth, în care Neil Druckman, regizorul şi marele şef care s-a ocupat de joc, a observat cum o infecţie fungica invadează şi controlează corpul unei insecte, gândindu-se ce s-ar întâmpla dacă s-ar răspândi şi la oameni. Astfel s-a conturat plot-ul jocului, urmând personajele şi motivaţia fiecăruia. Aici apare Joel, singurul părinte al unei fete, Sarah, care suferă o pierdere foarte mare în momentul în care izbucneşte această epidemie, prezentată superb din punctul de vedere al omului mic şi simplu. La 20 de ani după această infecţie în întreagă ţară, Joel apare mult mai măcinat şi îmi vine să zic cătrănit, de viaţă, vremuri şi pierderea suferită (no spoiler). Alături de el este Tess, o prietenă cu care găseşte tot felul de modalităţi de a face bani în această lumea fără de Dumnezeu în care doar oraşele păzite şi securizate mai sunt cât de cât funcţionale. Una din aceste modalităţi, este să ducă oameni sau obiecte pe ascuns dintr-un loc în altul. O chestie la care aceştia doi se pricep extrem de bine. Într-o zi însă, primesc o misiune de la livra pe cineva din oraş, peste sectorul controlat de armata şi pârile ocupate de persoanele mutante. Periculos dar nu imposibil pentru Joel şi Tess, care se gândesc că profitul este unul bunicel. Aici, Neil şi realizatorii jocului, ne arată lumea în care trăiesc acei oameni, normalitatea lor sau a copiilor, cum e şi cazul lui Ellie, fată ce trebe dusă către o facţiune care lupta contra militarilor ce controlează oraşele dar şi pentru un leac al infecţiei. Aflăm până să ajungem la facţiunea Fireflies, pe numele sau, ce rol şi importantă are Ellie în poveste. Prin circumstanţe deloc fericite, Joel rămâne singur cu Ellie şi căutând s-o ducă pe fata de 14 ani la aceşti Fireflies, trece prin tot felul de dileme morale, dar mai ales dificultăţi fizice şi psihice. În urmă întâlnirilor cu lume mai mult sau mai puţin bună, ne este arătată în detaliu această lume urâtă pentru Joel şi normală pentru Ellie. Cruzimea şi realitatea din joc nu sunt făcute doar de dragul de uimi ci mai ales prin prisma momentelor în care apar şi a oamenilor care le fac, prezintă astfel o lume apocaliptică foarte gri cu nişte valori total greşite.

Mă opresc aici din poveste, pentru că ar fi nişte spoilere pe care nu le-ai vrea, dacă ai ajuns până aici şi ţi-a trezit interesul această poveste, căci nu consider că e un simplu joc. Este o poveste superbă, gritty, cu personaje scrise foarte bine, interpretate magistral chiar de Troy Baker(Joel) şi Ashley Johnson(Ellie). Lipsa de încredere iniţială a unuia faţă de celălalt care pe parcurs se transformă în total opusul, nu fac decât să sporească realismul şi frumuseţea acestei poveşti. Finalul este în tonul jocului de până atunci şi este unul dulce-amar, atât voi spune.

Pentru mine a fost o poveste senzaţională la toate aspectele, mai ales că am început jocul fără mari aşteptări. Ştiu că un coleg Costi, de la muncă, îmi laudă mereu acest joc iar eu mereu îi ziceam că nu avea cum să fie aşa bun. Într-o zi mă întreabă care e jocul ce mi-a plăcut cel mai mult de până atunci, la care eu am stat puţin pe gânduri. Nu puteam spune Fifa sau Football Manager, aşa că am zis Assassin's Creed 2. Am primit un răspuns la care mă aşteptăm: nu se compară astea două jocuri, caută să joci Last of Us, că o să-ţi placă cel mai mult şi că nu e joc mai bun. O afirmaţie îndrăzneaţă, dar nu am dat sincer, mare importantă ei la moment. Şi cum s-au dat bobii aşa cum spuneam la început, am ajuns în momentul în care să fiu cu jocul în faţă, îndrăgostindu-mă, pe măsură ce mă jucăm din ce în ce mai mult, de această experienţă.

Pentru mine e o poveste super, aştept cu maximă nerăbdare Last of Us - part 2, motiv suficient să trec la PS4 când apare şi în situaţii de genu, chiar mă bucur că nu am dreptate şi alţii au, legat de experienţe noi. Nota 10 pentru această experienţă, pe care ţi-o recomand cu maximă plăcere :)

Comedie americana fortata? Sigur ca da

de iulie 17, 2017

Am zis că perechea Franco şi Cranston mă vor face să rad, dar nu a foat chiar aşa.

Why Him poster

Sunt mişto fiecare în felul lor. Mai ales în comedii. Dar ce vorbesc?! Mai ales în drame!! Deci, dacă sunt buni separaţi, vor fi şi împreună. Adevărat, până la un punct. Aceleaşi dorinţe de a uimi şi exagera că şi în Office X mas Party (insert link către articol) dar mult mai mari. A avut în schimb nişte faze mai mişto de "forţări" cum le zic, demne de Family Guy. Eu prin forţări mă gândesc la faza cu broască dată cadou de Peter lui Chris, pe care se chinuie s-o ia cu cartonul de pe jos sau când Peter cade şi se loveşte la genunchi. Cine ştie, cunoaşte. Astfel de faze mi-au plăcut mereu şi cele câteva prezente în Why Him, au fost mişto. Păcat că prea puţine totuşi. Pe de altă parte mă intrigă şi totodată dezamăgeşte faptul, că în ultima vreme, comediile americane, trebuie să uimească, să aibă factorul ăla WOW, chiar dacă nu în sensul bun. Mă uit la filmul asta şi trebuie să fie o faza când cade un copil în urină de elan, în petrecerea aia de Crăciun, trebuie să dea angajaţii foc la câteva birouri şi să spargă geamuri, în filmul nou cu Scarlet Johansson, trebuie să îi moară stripperul la petrecerea de burlăcie, şamd. Ok, e funny aşa la prima vedere, dar totuşi alt umor decât cel care să uimească, nu e? Umor genul Leslie Nielsen, Steve Carell sau Jim Carrey, când făcea comedii bune, nu se mai găseşte?! În fine, cred că o să las filmele astea super light şi cheesy cât mai mult şi să caut să vizionez orice altceva, chiar şi atunci când sunt plictisit.

Mişto povestea despre un dezvoltator de jocuri pe mobil din California, combinat cu o faţă mai tânăra că el, cu părinţi foarte conservatori, pe care-i cunoaşte pentru a i se da binecuvântarea pentru a o cere în căsătorie. Cei 3 membri ai familiei ajunşi în casă high-tech a acestuia, căci vorbim de părinţi şi de fratele mai mic al lui Stephanie Fleming, jucată de Zoey Deutch, întâmpina tot felul de obstacole mai tehnologice sau umane, lucruri care stranesc, pe unele părţi, momente de ras sau doar zâmbete.

Oricum îl iei, filmul e genul ăla, light, de văzut cu gaşca atunci când nu ai chef de ceva inteligent sau când pur şi simplu, nimeni nu a avut o idee mai bună pentru un film. Notă mea e de 6/10 deci şi reflectă plot-ul şi actingul. Vizionare plăcută

Am plecat din multinationala

de iulie 15, 2017
Tocmai acum 4 săptămâni, am încheiat conturile cu vechiul loc de muncă. În care am stat cel mai mult de până acum: 4 ani!

nu mai sunt corporatist

La începutul lui 2013 am decis că locul de muncă din acel moment era cam crud cu mine, în ideea în care nu aveam carte de muncă acolo dar vechime de aproape 3 ani. Deşi lucram în televiziune, aveam câţiva oameni toxici în jur, iar asta, coroborată cu ideea că pierdusem aproape 3 ani de pensie sau asigurări medicale, mi-au aprins beculeţul. Mie când mi se pune pata, plec de oriunde, indiferent de loc sau bani. Aşa am prins un open day la o firma de turism b2b, oarecum nouă pe piaţa românească ce avea sediul la Piaţă Unirii. Mergând cu metroul până la Izvor zilnic, mi-am spus că nu e mare bai, o staţie în plus de metrou.

Aşa se face că pe 27 mai 2013, am prima zi de muncă într-un cadru legal. Birou, calculator, banii pe card, la timp (pentru că la televiziunea muzicală, banii, întârziau în funcţie de când erau viraţi în cont de cei care îşi făceau publicitate pe post, deci chiar şi 2-3 săptămâni). Colegi mai mulţi, rezultă mai multe posibilităţi de lume enervantă în jur. Pe lângă asta, la o luna şi aproape jumate, aflam că ne mărim echipa exponenţial, de la 50 inşi la 100 în maxim 2 luni şi deci trebe să ne mutăm. La naiba, îmi zic. Aflu că ne mutăm în birourile din Sun Plaza, în Berceni. Scap printre dinţi un "fmm cu Berceniu' p*%#$" dar accept mai ales că nu am încotro, cu atât mai mult cu cât ţi se măreşte salariul cu 35% şi ai petreceri de firma unde te distrezi. Aşa trec anii, măririle de 10-15% vin şi ele alături de noi atribuţii mai ok sau nu, managerii se schimbă, ajungi să lucrezi cu cine jurai că nu o poţi face la început şamd.


Am plecat după 4 ani din acest mediu pentru că nu mi se părea de mine şi pentru viitorul meu şi mă refer la cel psihic, nu profesional. Cel profesional, de bine de rău, era aranjat acolo, mai ales că fiind un om muncitor din fire, chiar şi cu lumea nepotrivită lângă, tot ţi se recunosc lucrurile bune. Am avut multe de învăţat în aceşti 4 ani, cu bune şi rele şi mă bucur pentru asta.

Mă bucur că am învăţat să-mi înfrunt nişte frici avute, anxietăţi şi alte probleme personale, prin faptul că m-am pierdut în muncă şi mai ales că am avut cu cine vorbi acolo despre astea. Aspectul asta mă aduce la punctul următor:
Mă bucur că am avut nişte colegi şi am cunoscut nişte oameni super tari, mă refer în speţă la doi oameni (Luciana şi Costi) care au fost în cel mai propriu sens al cuvântului, fratele şi sora mea de la locul de muncă. E greu în ziua de azi să te mai deschizi faţă de unii, mai ales în unele momente neprielnice pentru tine, dar cu atât mai mult e super când vezi că merită. Pe lângă colegi, am avut şi nişte manageri cum nu credeam că există şi nu aş crede aşa ceva, indiferent cine mi-ar poveşti şi mă gândesc la Cristina, Diana sau Răzvan. Deşi probabil nici unul nu va citi asta: mă bucur super mult că am lucrat cu voi şi aş fi vrut mult mai mult să o fi făcut. Apropo de meritele de mai sus, ajung la punctul următor:

Mă bucur că aici am cunoscut-o şi pe prietena mea şi persoana alături de care îmi voi petrece viaţă, care deşi mi se părea o introvertită la început, a ajuns, prin acceptarea şi îndrăgirea necondiţionată să mă facă să cred în ea şi mai ales în noi. Oricât aş fi urat locul ăla, numai pentru acest aspect, o să mă bucure mereu amintirea lui.

La final, cu toate că am avut cea mai grea perioada de până acum, începută la final de 2014, tot nu văd perioada ca una negativă, prin prisma celor de mai sus: unii manageri, mulţi colegi şi atmosfera per total. Mă gândesc doar că atâta timp cât aş putea alege 20 de inşi acolo, din cei cunoscuţi în ăştia 4 ani, aş merge la orice job foarte fericit.

Comedia numai buna pentru corporatisti

de iulie 14, 2017
Vizionat mult mai târziu decât ar fi trebuit după nume, am vrut să văd cât din spiritul de corporatist mi se regăseşte în el.

posterul filmului petrecere la birou

Se pare că foarte mult, mai ales că şi premisa şi multe glume sunt, zic eu, înţelese mai bine din acest unghi al corporatistului. Nu zic că glumele tipic americane şi exagerate nu te fac să razi, dar parcă ăştia cu munci 9-18, le înţeleg o idee mai bine.

Avem nişte personaje decente, dar cam exagerate, normal, pentru că e vorba de America şi dacă nu fac totul la extrem, poate cred că nu mai vine lumea la cinema. Să le spună cineva că se poate şi cu umor subtil şi pot lua lecţii de la Monty Python sau Fantozzi. Revenind la prezent, aici mi-au plăcut Jason Bateman şi TJ Miller, ca de obicei, pentru că joacă ceva ce nu ocupă atât spaţiu în film, ca personajul lui Jennifer Aniston, de exemplu.

Pe scurt, filmul urmează reţeta: introducere, descrierea personajelor şi un pic de back story, motivaţia petrecerii, situaţiile exagerate şi fără de scăpare în care intră unele personaje, punctul culminant, rezolvarea acestor situaţii, cât şi happy ending-ul aferent. Notă 5/10 la mine şi mă bucur că n-am dat bani să-l văd în cinema.

Sursa foto: Bone-idle.ie

Freak show la Godot

de iulie 01, 2017
L-am văzut la Godot, cu casa plină, să zic aşa, într-o duminică. Eram curios cum joacă mister Piersic, după ce am auzit atâtea lucruri bune despre el, de la fanul lui, de lângă mine.


Este un one man show, scris, regizat şi interpretat de Florin Piersic Junior. Acesta interpretează 13 personaje într-o succesiune halucinantă, ţinând astfel, publicul cu sufletul la gură, timp de aproape 2 ore, prin evoluţia sa cameleonică.

După cum ziceam mai sus, sala plină, motiv pentru care unii să-şi dea în petec. A fost şi cazul unei tinere domnişoare, care deja de la primele rânduri ale primului personaj interpretat de Piersic Junior, s-a destins la maxim. S-a destins râzând ca în propria sufragerie. Ne-a distras şi pe noi, privitorii. Dar mai rău, l-a distras şi pe interpret atât de rău, încât s-a oprit, poftind-o afară pentru că, deşi joacă piesa de ani, se mirase că aproape uitase textul ce urma. A urmat o perioada de 10 minute să zic, în care domnişoara nu dorea să plece, Florin îşi aprinsese o ţigară şi toţi o rugam pe ea să ne lase, pentru a putea privi piesă la care venisem. Ceva jenant, mai ales pentru ea, mai ales că după ce am ieşit de la piesă, aproape 2 ore mai târziu, ea era tot în faţa teatrului. Încăpăţânarea e mare la unele, mai ales când acestea recunosc de faţă cu toţi oamenii prezenţi, că au fost elevele celui de pe scenă.

Trecând peste acest incident dubioso-jenant, piesa a continuat cu cele 12 personaje rămase de văzut. Unele foarte mişto conturate, vezi producătorul de film, profesorul sau copilul străzii. Au fost şi câteva foarte amuzante, mă gândesc aici la pensionarul ce sună la teleshopping sau bancherul care oferă o slujbă în condiţii de maximă austeritate. Râzi cu gura până la urechi la acestea, la altele te minunezi, iar la unele, mai mai că-ţi dau lacrimile. Asta e şi ideea lui Florin Piersic, mă gândesc, să îţi dea nişte stări diferite de la personaj la personaj. La fiecare 10 minute, el te face să razi, să te minunezi, să introspectezi sau chiar să plângi. E ceva minunat într-un actor care devine mereu altcineva, atât de uşor şi de bine.

Lăsând la o parte episodul neplăcut cu femeia nebună, i-aş zice, piesa de teatru este una interesantă şi bună, tocmai bună pentru o după amiază de duminică cu compania potrivită lângă.

Alienul, androidul si colonistii

de mai 11, 2017
Continuarea filmului Prometheus și al doilea film dintr-o nouă trilogie de prequel-uri, care vor duce la o înțelegere mai bună a primului film, Alien, din 1979. Un fel de Star Wars, episoadele 1-2-3. Să sperăm că nu's nici pe departe așa proaste.

posterul noului film Alien Covenant

Am intrat cu mari așteptări la film aseară, să fiu sincer. La acest film a cărui așteptare parcă a durat mai mult decât ne-au obișnuit restul în zilele de azi, unde la maxim 3 ani ai o continuare. Totuși, 5 ani înseamnă mult mai mult și fanii creaturii negre din spațiu, aproape că s-au pus la cryosleep (mișto asta,nu?) pentru a veni 2017 peste ei mai repede.

Aceste așteptări mari de care ziceam la început, au fost în mare, împlinite, pentru că aflu răspunsul la multe întrebări ridicate în Prometheus, dar vine și parte nasoală, în care sunt prezentate alte lucruri la care nu ai răspuns. Mai ales că unul din motivele primordiale din Prometheus și scopurile acestui film, ne sunt arătate vreo 2 minute maxim în acesta fără a continuă pe aceeași linie și a ne da un răspuns, după care se merge mai departe cu povestea din Covenant. Ok, ok, dar cu treaba aia pentru care ai plecat aia în spațiu cu navă Prometheus să afle ceva anumeeee? Planeta asta, e cea pe care trebuiau să ajungă cei doi la sfârșitul primului film, ok, dar detalii despre Inginerii aia bată-i soartă?! Mda...cred că aici e vina faptului că încerci să storci oarecum franciza, la fel cum a încercat George Lucas cu Star Wars. Ai făcut un film fenomen în '79 și revii în 2012 cu un prequel dar nu prea și în 2017 cu un sequel la prequel, dar nici acolo nu foarte exact.

Dar să zic și de film ceva mai exact, îmi place cum începe, cum se face că echipajul ăsta ajunge pe planeta cu pricina și chiar desfășurarea rapidă de forțe. Din Prometheus, nu ai să vezi pe nimeni, decât David pe aici. Nu mă opresc mult la el, pentru că nu fac spoilere și nu vreau asta, fiindcă merită aflat în cinema care-i agenda lui. Dar mai afli și ce s-a întâmplat când el și Shaw au ajuns pe planeta spre care au plecat la finalul Prometheus. Mi-a plăcut mult acest laitmotiv al filmului, legat de dorința umană de a-și cunoaște creatorii coroborat cu o dorință a lui David și chiar Walter (androidul de pe navă Covenant) de a înțelege creația, status quo-ul lor între oameni și felul în care înțeleg să ajute la aceste descoperiri la care sunt părtași. E puțin complicat dar interesant acest lucru în film și expus foarte bine față de primul film.

Pe de altă parte, ca în toate filmele din serie, când vorbim de decizii, membrii echipajului, le iau pe cele mai proaste, asta e clar. Mereu "hai să investigăm" exact când nu e cazul. Măcar locațiile, cadrele și peisajul per total în aproape orice moment de pe planetă, sunt superbe, că na...e un film de Ridley Scott totuși și nu se poate să nu ai parte de aceste lucruri la superlativ. Michael Fassbender apare în dublu rol și începe să-mi placă din ce în ce mai mult cum joacă acest om, este senzațional. Ai să vezi asta, dacă te uiți la film, e super omul.

La sfârșit, a fost un horror-SF bun, eu zic mult mai bun ca Prometheus, dar depinde și pentru ce vii să-l vezi. Dacă vrei să vezi continuarea de la Prometheus, ai să ai niște surprize neplăcute și poți fi dezagamit. Dacă ai venit să vezi un prequel Alien, ai să fii și acolo puțin dezamăgit, pentru că Alien-ul negru, nu apare decât în ultimul sfert din film să zic, dar măcar cu asta se termină și o să fii oarecum mai satisfăcut. Are deci un 7/10 de la mine. Sper doar să nu așteptăm încă 5 ani după următorul.


Sursa foto: geekexchange.com

Cei mai (prea) amuzanti Gardieni din Galaxie

de mai 05, 2017
Dornic de fel, să văd filmele care îmi plac, cât se poate de repede, am fost la IMAX la avanpremiera filmului Gardienii Galaxiei volumul 2. Mă gândeam că o să râd şi o să mă minunez de efectele superbe din film. Nu m-am înşelat, mai ales cu partea de ras.

volumul 2 din gardienii galaxiei la IMAX Cinema City

Având o moştenire destul de mare în spate, trebuie să fiu sincer şi să zic de la început că nu e la fel de bun ca primul. Asta e, până la urmă, majoritatea primelor părţi din filme, sunt cele mai bune (Terminator 2, Aliens şi Winter Soldier sunt excepţii, da; te provoc să mai găseşti câteva din astea şi să le scrii în comentarii aici!). Filmul începe cu un Kurt Russell foarte tânăr şi aspectul lui îmi pare super bine realizat, mult peste Rogue One şi Leia...serios, astia sunt din ce în ce mai buni cu întinerirea bazată pe CGI.

Deşi te aştepţi să vezi o poveste mai interesantă, Thanos, bătăi (de alt gen) şi ceva să adauge la MCU (Marvel Cinematic Universe), cam 80-90% din film se concentrează pe relaţia lui Star Lord cu Ego, tatăl sau (care apare şi în trailer, deci nu e spoiler deloc că afli asta aici,acum), care e jucat de Kurt Russell. Acesta face o treaba foarte bună şi pe alocuri chiar tinzi să le găseşti şi o asemănare. Cum Rocket a fost personajul care a ieşit în evidenţă în prima parte, acum, cel care a furat toate scenele, a fost nu Baby Groot, cum zic toţi, ci Yondu, care a excelat pe ecran şi despre care afli chestii mult mai mişto decât în prima parte. Dar să întru şi în descrierea mai în amănunt a filmului.

Acesta începe cam brusc aşa, cu nişte faze banalo-comice, apărute doar de dragul de a fi pe ecran, când trebuie şi faţă de cine trebuie, astfel încât acţiunea să poată merge mai departe. O rasă extraterestră apărută, care se vrea a-i pedepsi pe Gardieni pentru ceva ce au făcut (nu toţi din ei) şi oarecum antagonistă, este şi nu prea asta. După ceva timp, ajungi să-i iei în derâdere pe aceştia, cum iei în derâdere şi multe altele, dacă nu majoritatea filmului. Star Lord o arde foarte mult cu tatăl sau, Ego, de la care află multe lucruri, pe care nu le voi spune aici, pentru că sunt interesante şi mişto de experimentat la momentul oportun. După ce petrec destul timp ca tată-fiu şi se apropie, iar apar oamenii aia aurii cu navetele lor, încearcă iar să pară ameninţători pentru eroii principali dar eşuează lamentabil. Aş fi văzut ceva mai apropiat de Ego pe ecran, sau mai credibil per total, să fie pauza asta pentru o acţiune serioasă, dacă tot întrerup momentele liniştite prin aceste 'lupte'. Mi s-au părut cam pe lângă subiect şi dacă erau scoşi din scenariu, nu se supăra nimeni. Drax e cam inutil în film si, în afară de replicile comice, care sunt şi prea dese şi forţate uneori, nu-l vezi să facă ceva. Gamora e şi ea acolo, puţin mai prezenţa în film decât Drax, mai ales din cauza dinamicii cu Nebula şi a poveştii care trebe spusă dintre cele două. Deşi relaţia lor parcă se schimbă prea mult, prea repede totuşi...singurul lucru mişto în partea asta de film, e că afli de ce Thanos (deşi nu apare deloc în film) e aşa un nenorocit şi super villain, pentru că până acum nu ştiai, uitându-te strict la filmele Marvel, de ce el e aşa rău, decat că o spunea prietenu' tău obsedat de comics.

Mi se pare că această atenţie mărită asupra unui singur personaj, mai ales când ai atâtea personaje în film dar şi introduci altele noi, strică cumva flow-ul acţiunii şi filmului per total. S-or fi gândit că dacă oamenii au răspuns pozitiv la prima parte, acum vor răspunde pozitiv şi la mai multe personaje din partea a doua. La fel şi cu umorul. Le-au plăcut oamenilor poantele din prima parte? Hai să le dăm şi mai multe glume. Doamneeee, cât umor...cum să ai băi nene atâtea glume încât să mă plictiseşti?! Sincer mi-a părut că 50% din film, cel puţin, e plin de glume, în timp ce restul e plin de sentimentalisme. Cred că şi astea au prins bine la primul film, cu mama lui Peter Quill şi Groot spunând 'NOI suntem Groot'. Acum însă, au exagerat maxim şi cu asta, cum au făcut-o şi cu poantele prea prea dese şi forţate. Am înţeles că umorul e un Status Quo al celor 5, dar acum s-au întrecut pe ei şi parcă n-a fost loc şi de altceva. Mai ales că nu toate poantele au fost reuşite, zic eu.

La final, mi-a plăcut Ego şi cum a fost creat şi povestit el pentru public, Yondu la fel, a fost foarte tare, apariţia mişto a lui Sly Stalone, dar glumele care au prins pe alocuri, filmul părand puţin grăbit pe alocuri, au fost aspectele mai negative După 15-16 filme din MCU, 15 parcă totuşi, nu au cum să fie toate super bune şi nu vor fi toate super. Deci 7/10 de la mine si astept Spider Man dar şi Thor, care sper că sunt mult mai bune. 

Sursa foto: cbr.com

VdV in HRC

de mai 03, 2017
Am fost ultima dată la Hard Rock cu ocazia unui concert Robin and the Backstabbers şi fiindcă mi-a plăcut experienţa, cum am povestit aici am zis să o repet.

Vdv la Hard Rock in Bucuresti

Numai că de data asta am fost la Vita de Vie şi al său carismatic, Adi Despot. Îmi place că omul arată la fel cum îl ştiu de când îi ştiu pe ei ca trupă. Nu-mi dau seama cum face asta, dar poate a aflat câte ceva de la Will Smith, Jamie Foxx, Keanu Reevs sau Tom Cruise despre asta. În afară de Adi, restul trupei e cam acelaşi de ani buni, mai puţin clăparul lor, Mihai. Îmi place că în 21 de ani nu au schimbat atât de mulţi membri cât multe alte trupe vechi. Doar 5 membri raportaţi la 21 de ani de muzică, îmi par foarte puţini. Şi da, Vită de Vie, are 21 de ani de când există! Adi Despot are 21 de ani de muzică cu trupa asta...pentru curioşi, sau mai degrabă curioase, el avea 20 de ani doar, când a început să cânte în VdV. E uşor deci să faceţi o socoteală şi să aflaţi câţi ani are artistul.

Trecând peste această scurtă istorie a trupei, cei de la VdV au cântat cam toate piesele lor importante în acest concert declarat Vită de Vie - Electric. Deci, o mare baza a celor aproape 90 de minute de muzică, a fost partea electrică şi anume a celor 3 chitări prezente. Foarte mişto pentru mine şi restul fanilor ai acestor instrumente. Nu au lipsit piesele cunoscute ca Ploaie de Stele, Varză, Ozosep, Iamma. Dacă au fost acestea, cu siguranţă nu au lipsit mega hiturile Basul şi cu Toba Mare alături de Luna şi Noi, concertul terminându-se în mare stil cu un solo de chitară urmat de Sunetul mai Tare.

Show must go on cu Adi Despot :)

Nu mă aşteptăm să-mi placă aşa mult concertul, dar chiar a fost foarte mişto şi distractiv. Îmi vine să povestesc aici faza în care Despot preciza "pentru fanii numerologiei, mai avem doar 3 piese de cântat. (Apoi către public) Câte piese mai avem deci de cântat?" Publicul, receptiv: 3, în .... restul e deja folclor urban :) La final nu zic decât că, deşi poate nu pare aşa fun şi distractiv să mergi la o trupa românească la concert, mie mi-au plăcut mult experienţele de la Hard Rock cu Robin and the Backstabbers şi Vită de Vie. A ajutat cu siguranţă şi vibe-ul locului, unul care te introduce în muzică complet, dar şi exeprienta culinară.
Un produs Blogger.