Featured

6/Regular/Sport/custom

De ce suntem asa diferiti de parintii nostri

de noiembrie 18, 2017
Am avut de ceva timp întrebarea asta. Mă gândeam, cam de când am început să mă gândesc mai serios la viață, oameni, aspirații și chestiile astea mai greu de rumegat, de ce este o diferența mare de gândire față de ai mei părinți. Și chiar nu puteam atunci să o văd. Mi se părea doar foarte aiurea că trebuie să suport eu chestia asta și multe lucruri spuse sau gesturi explicate (în rarele momente în care am dorit să fac asta, tocmai în ideea că o să-i fac să înțeleagă cum gândesc și ce m-a determinat să fac un anumit lucru) lor, s-au lovit de pereți sau, în unele cazuri, au fost înțeles cam de-a-ndoaselea.

jocuri uitate de generatia actuala

Am început apoi ușor, ușor, în diverse ocazii, să mai vorbesc cu părinții lui x sau y, ai unei prietene sau altă și am văzut că nu's diferiți așa mult precum credeam. Sau mă rog, că nu erau ai mei așa închiși la minte în unele aspecte, precum îi vedeam. M-a bucurat pe de-o parte dar na...m-a intrigat ulterior treaba asta. De ce dracu' tot le e greu să înțeleagă unele chestii din prezent, de ce e greu să accepte niște realități ale vremurilor astea, de ce nu vor să ia de bun câteodată ce le zicem noi, copiii? Mă gândeam și la viitor și-mi spuneam că eu noi voi fi așa depășit sau obtuz cum au fost cei dinaintea mea. Pe de altă parte, mi-era puțin frică să nu ajung și eu cu copiii sau fie și tinerii de peste 20 de ani cum sunt ai mei cu mine și prietenii mei. Începutul acestei frici au fost chestiile văzute în prezent: pur și simplu nu înțeleg de ce ăștia mici de pe acum stau așa mult pe telefoane, tablete,etc în loc să se bucure de jocuri reale cu mingea, skateboardul, patinele pe afară? De ce le trebuie telefoane de la vârste sub 10 ani când eu l-am avut la majorat abia și atunci cu banii făcuți de la ziua mea? De ce trebuie să aibă gadget-uri pe care eu nu le visam la vârstă lor? Și multe altele care nu-mi vin exact acum în minte...

adevarul schimbarii generatiilor

Raspunsul pe scurt, zic eu, este: realitatea vremurilor. La noi, generația '85-'90 să zicem, realitatea era asta: un calculator era scump și nu și-l permitea orice părinte. Aveau cei cu bani din clasa deja din 1-4. Eu am avut la 15 ani primul computer, după un efort al tatălui, destul de mare zic. 950$ erau bani în 1999-2000. Am zis computer, pentru că am avut înainte de asta și un calculator. HC-90 pe numele lui, printre primele calculatoare românești făcute înainte de Revoluție. Telefonul mobil l-am putut primi la 3 ani mai târziu, în 2003. Pare cam târziu când citesc acum, dar asta era normaltiatea mea și a vremurilor în care am crescut. Să nu am adidași scumpi, să am computer abia la 15 ani și mobil chiar mai târziu. Mai ales că alți prieteni, cu situații materiale mai precare, au avut aceste 'luxuri' mult după mine. Lăsând partea tehnologică la o parte, mă gândesc și la felul vieții de zi cu zi. Trebuia să zicem bună ziua oricărui vecin întâlnit când duceam gunoiul, când eram în față blocului sau pe oriunde îl/o vedeam. Mi se părea ceva exagerat mai ales că vrei, nu vrei, trebuie să faci un anumit lucru care până la urmă ține de ține și pentru care tragi tu ponoasele după. Ei erau de părerea că ponoasele astea, erau trase de ei, că veneau domne venici buluc la ușa, să se plângă că nu au fost salutați de odrasla. M-am gândit la exemplu asta, pentru că asta a fost problema lor cu noi, ăștia care nu ascultăm orbește orice indicație din asta, care aducea a ordin. Ei marii, eu mic, clar cel mic mereu greșește și clar nu se poate să aibă el (vreodată) dreptate și ei nu. Mă frustra acest gând și adevăr până la urmă, dar în timp, am reușit să-l accept și zic eu, că și înțeleg.

Pentru ai noștri, clar a fost și mai greu cu toată această realitate. Născuți în jurul lui 1950, când abia apăreau televizoarele și începea sau urmă să înceapă acel boom al tehnologiei, au putut face cu greu față la această sarabanda a anilor. Îmi zicea tată la un moment dat: “băi gândește-te că eu când eram în liceu și facultate chiar, noi nu aveam mașini de spălat rufe, televizoare, ci abia un radio și mâncare iarnă.” Așa că îi înțeleg când vine vorba de tehnologia asta nouă, oricât mă enervează pe mine că sună sau întreabă orice tâmpenie legată de trimiterea/primirea unui mail sau apariția unor aplicații ciudate în telefonul cu Android. Totuși, oamenii ăștia nu aveau tv acu 50 de ani și acum, de bine de rău, o ard pe tablete, smartphone-uri și trimit sau forwardeaza un mail. Treaba de neînțeles e asta cu mentalitatea pe care o încercau să ne-o imprime. Asta cu fă aia și zi aia că așa e frumos, hai la rude că sunt rude și “trebuie” să le vezi, fără alt motiv. Mai e și chestia că nu înțeleg un NU când îl zici. Asta probabil pentru că ei nu au avut ambiția asta să încerce chestii pe cont propriu până mai taziu în viață, nefiind mentalitatea asta de azi, în care copilul vrea să nu mai stea cu părinții și să-și cumpere o casă și mâncare pe cont propriu.

Oricat mă deranjează lucrurile repetitive la părinții oricui, oricât mi se pare aiurea că ei deși au o vârstă de 50-60 ani și își dau o părere, li se pare mai avizată decât a noastră, chiar dacă avem în jur de 30 de ani, văd acest comportament superior și la mine, vizavi de cei cu vârste mai mici. Deși există, aș spune că e totuși la un nivel mult mai mic și cred eu, că va rămâne așa.. Deci, oricât de diferite ne par niște generații trecute față de noi, să nu ne speriem când vedem că și noi împrumutăm câteodată din trăsăturile astea. Păcat doar că cei ce vin din urmă, vor fi cred că, generația cu cea mai mare depărtare de relații interumane, natură și existența dar și cu cea mai mare apropiere de tehnologie. Dar despre asta, altă dată.

Sursa foto: negruvoda.eu ; metro.co.uk

Filmul ce ar trebui pierdut in orasul pierdut!

de noiembrie 16, 2017
Regizorul James Gray ne spune povestea lui Percy Fawcett care își abandonează sotia și cei trei copii mici pentru a descoperi un oraș pierdut în jungla amazoniană.

the lost city of Z poster on my website

Mi se pare o poveste îmbrăcată așa în straie pentru secolul 21 și probabil nu cum a fost intenționată original de autorul cărții. Regizorul încearcă să ne facă să credem că motivația lui Percy este să facă oamenii să înțeleagă că băștinașii nu sunt niște simpli sălbatici ci și o civilizație antică demnă de studiat. Treaba e că povestea e una a omului alb, unde Sienna Miller este singura femeie ce apare în film, iar cei din civilizația amazoniană nu primesc replici, voci sau vreo istorie a personajului.

Filmul, dacă vrei să fii cârcotaș, constă în: SPOILER ALERT Percy găsește fonduri să plece în junglă, pleacă, găsește ceva dar nu destul, se întoarce, vrea să plece iar mai mult, pleacă, găsește ceva, nu destul, se întoarce, obsedează să plece iar, pleacă cu copilul cel mare, jucat de Tom Holland, nu se mai știe de el, sfarsit.

La finalul zilei, pare puțin cam lung și interpretarea mi se pare cam liniară de parcă actorii nu și-au dat interesul destul. Putea fi mișto și mai interesant dar aia e. Totuși e o poveste despre curaj și descoperiri într-o epocă a acestora. 6/10

Sursa foto: denofgeek.com

Recenzie la Omul din Intuneric?!

de noiembrie 14, 2017
Don’t Breathe sau Omul din Întuneric, cum e tradus (prost) la noi e cel mai apropiat lucru de un film al lui Hitchcook în zilele noastre.

Don't breathe poster

Avem trei inși, hoți cum ar fi, dar găinari mai exact, care vor să spargă casa unui bătrân orb, auzind că acesta are o avere ascunsă în ea. Numai că, spre surprinderea lor, bătrânul nu este așa neajutorat pe cât pare.

Ideea filmului e foarte mișto și simplă, iar execuția e de multe ori foarte bună. Vezi un thriller cu elemente horror. Momentele tensionate sunt foarte dese, mai ales după ce tinerii intră în casă. E foarte bine creată și expusă această tensiune și experiență de intrare într-o casă străină, unde nu știi ce te așteaptă, mai ales dacă este și cineva în ea.

Partea negativă e că, în ultimul act, filmul îți aruncă ceva în față, o informație care putea să lipsească și, încercând să devină mai intrigant și să treacă peste simplitatea care a mers foarte bine până atunci, se complică inutil și...se strică puțin, da.

Foarte bună alegerea lui Stephen Lang pentru rolul de bătrân orb. E tipul rău din Avatar de la sfârșit, pentru cine nu știe. Îmi place și ce face cu personajul pentru că la început pare un bătrân orb și fragil, iar după ce vezi că bănuiește că are hoți în casă, se transformă într-un monstru. Și face asta așa mișto din punct de vedere vizual (culmea) deoarece are foarte puțin replici în film! Vreo 13 la număr doar.

Eu o să-i dau un 7/10 pentru că mi-a plăcut foarte mult, cel puțin o jumătate din el și e de văzut pentru fanii de thrillere.

Sursa foto: thisisinfamous.com

Continuarea decaderii PdC

de noiembrie 13, 2017
Au trecut anii peste franciza Disney, universul Piraților din Caraibe cât și peste căpitanul Jack Sparrow și e mișto că au luat asta în seamă. Salazar, care a murit și a devenit blestemat din cauza unui tânăr Sparrow, gen CGI Depp, vine acum după piratul nostru. Și mai apare un tip tânăr care caută tridentul lui Poseidon pentru scopurile sale personale secrete, după cum obișnuiește orice film din această sagă.

posterul filmului PIratii din caraibe - razbunarea lui Salazar

Javier Bardem e mișto că personaj negativ aici. Foarte intimidant, cum de altfel e și în Skyfall sau No Country for Old Men. Vezi cum tânărul Jack îl păcălește pe acesta și devine faimosul căpitan Sparrow dar asta apare și în trailer deci un minus aici.

Actiunea se complică ușor ușor, până când, dacă nu ești odihnit sau într-o zi liberă la film, îți e și greu să urmărești intriga. E aproape la fel de inutil ca și Pirații din Caraibe 3, unde pur și simplu nu mai știai câte fire narative sunt și ce logică au. Aproape zic. Apare și Barbossa că na, trebuie un Geoffrey Rush, o vrajtoare, niște soldați ai regelui sau cineva dintr-o instituție oficială pe urmele lor,

Trebuie zis că Jack Sparrow din acest al 5 lea film este în alt punct al vieții decât Jack din primul film. Se și vede după acțiunile și fazele per țotal din cele doua filme opuse: în primul, el părea un pirat stupid, fără minte și care se ghida după noroc. Asta până când i se vedea planul mare concretizat și toți rămâneam uimiți, cu atât mai mult cei din film. Acum însă, pare că orice reușită din film, este din cauza norocului sau a ajutorului altora.

E un film de acțiune ok, amuzant, prea mult după mine, dar hei, așa e Disney văd, în francize de succes după un timp. E ceva din primul film ce nu au mai nimerit în următoarele sau din ce în ce mai puțin să nu fiu chiar rău. 6/10 cu indulgență pentru bătrânul Jack. Hip hip hurray!

Sursa foto: linkedin.com

Cand europenii fac filme la Hollywood

de noiembrie 10, 2017
Ce să fie aici?! O comedie SF cu Anne Hathaway și Jason Sudeikis.

colossal movie poster

Ea o joacă pe Gloria, o petrecăreață din New York ce rămâne fără job și prieten și e nevoită să se întoarcă în orașul natal. Aici se întâlnește cu un fost prieten din copilărie, Sudeikis, care o ajută să se pună pe picioare. Puțin după asta, un monstru apare in Seul și face ravagii prin oraș. Ușor ușor, Gloria se prinde că e o legătură între acel monstru și bețiile ei de la barul lui Oscar(Sudeikis).

Imi place pentru că mulți se pot identifica foarte bine cu personajul principal. Și odată ce există conexiunea asta, filmul devine mult mai interesant. Interpretarea lui Hathaway e foarte bună, dar deh, e totuși (cred) în prima categorie de actori de la Hollywood, în creme de la creme.

E un film care nu prinde la oricine. Îți poate părea puțin exagerat sau forțat, dar e SF totuși. Dacă nu ai rezonat vreodată cu filmele Godzilla, King Kong sau Pacific Rîm, să nu mai zic de anime-uri cu roboți precum Evangelion sau Gundam, nu vei rezona nici cu Colossal. Asa că să știi.

Dar pe lângă monștrii care atacă estul, filmul are și o poveste despre cum e să fii plecat din cauza unui lucru asa de mult timp încât să uiți de ce ai încercat să-l eviți, pentru că în final să realizezi exact de ce ai făcut-o. E o lecție despre cum să treci peste lucrurile care te țin în loc și îți fac rău. O lecție destul de altfel spusă și în cel mai ciudat mod.

Cu toate astea, premisa e mișto, interpretarea e mișto, subiectul și lecțiile sunt super mișto, un rol în sfârșit altfel pentru Jason Sudeikis, care nu e mereu tipul super de treaba și gândirea outside the box, au urcat notă la 7/10 pentru acest film...da, mișto.

Sursa foto: cineworld.co.uk

Femeia Fantastica (si misto)

de noiembrie 09, 2017
Am fost la el pentru că se anunța ceva intresant, efecte bune, eram curios cum evoluează universul DC și normal, că urma să o văd pe Gal Gadot, 2 ore și ceva în fustă scurtă, pe ecran mare...numai plusuri hehe.

wonder woman poster

Asadar, după un început cam greoi și chiar slăbuț după unii, vezi Man of Steel(care mie mi-a plăcut mult de tot) dar mai ales Suicide Squad, DC și Warner Bros. încearcă și ceva special ce Marvel nu a făcut până acum: un film cu erou principal feminin. Și eu zic că le-a ieșit. De ce? Păi să vedem:
(Spoilere în continuare)

Personajul în sine e jucat bine de actrița israeliană, ca o persoană prea pozitivă, naivă și inocentă pentru lumea pe care are s-o descopere. Cel al lui Chris Pine a fost destul de ok, nu prea interesant dar a recuperant foarte mult la chimia de pe ecran cu Gal. Amândoi aveau o conexiune în orice scenă apăreau.

Actiunea a fost bine realizată, chiar peste cea din Batman v Superman aș zice. Unele secvențe deși te încordau, chiar provocau și puțin amuzament care a fost dozat foarte bine pe parcurs. Și mă bucur că față de Marvel care exagerează cu comedia, DC-ul sta foarte bine la acest capitol.

In termeni de antagoniști, aceștia nu prea au fost la înălțime. Dr. Poison mi s-a părut un personaj care putea fi interesant dar nedezvoltat suficient, Generalul Ludendorff a fost ce trebuia să fie un antagonist în tiparele clasice. Chiar și ideea cu gazul minune care da putere supraomenească e puțin fail. Vorbind de fail, deși pare mișto la prima impresie, revelația lui Ares și cine e el exact în film, pare, după 10 secunde de gândire, foarte banală. În schimb, motivația lui e foarte reală și m-a dus cu gândul la personaje ca Jokerul lui Heath Ledger.

Alta chestie mișto a fost că filmul e bun și luat așa singur că atare. Nu e nevoie de vreun Batman sau Justice League pentru a introduce sau lega personajele. Sau chiar dacă e, mă bucur că filmul n-a făcut-o și a stat pe propriile picioare.

Wonder Woman a fost filmul care a mers în totalitate pentru DC față de restul și a dat și personajului o poveste mișto. 7/10 și aștept(am) Justice League.

Sursa foto: posterposse.com
Un produs Blogger.