Simplu. Joker!

de octombrie 02, 2019
Tocmai ce m-am întors de la avanpremiera filmului Joker și, oricât am încercat să nu fiu entuziasmat pentru acest film, nu prea am reușit. Mi-a plăcut că trailerul nu prea a arătat mult din povestea filmului și cum încercarea mea de a mă ține departe de majoritatea detaliilor care mi-ar putea strica filmul sau, mai rău, crește așteptările, toată această lipsa de informații clare, a fost extrem de bună. Rezultatul final este cunoscut de toți și nu e nicidecum spoiler. Dar totuși să vorbesc despre cum l-am văzut eu, nu? 

Joker movie poster


Așadar, toți actorii au fost jucat bine, iar Joaquin Phoenix este extraordinar. Vorbeam cu un prieten la film, că poate filmul, ca și nume, nu este foarte inspirat, pentru că ne părea mai bun titlul 'Arthur', dar sigur nu ar fi avut aceeași atracție comercială ca 'Joker'. Joaquin este prezent în absolut fiecare scenă din film, este un one man show și duce filmul pe umeri foarte bine și fără probleme. Știind că e destul de atent cu scenariile sale, de când am auzit că el va fi Joker, fără supărare @ Jared Leto, m-am gândit că va ieși ceva foarte interesant și mult mai apropiat ca și calitate de Jokerul lui Ledger. Personajul sau, Arthur Fleck, e așa de pivotal în film, încât orice alt personaj, este secundar. Așadar, nu există un personal principal feminin, pentru că sunt doar alte 2 în tot filmul, și acestea au foarte puține replici de-a lungul peliculei. Mai toate personajele, de fapt, au relativ puține replici, chiar dacă unele apar mai des decât altele, dar asta nu strică deloc în vreun fel, calitatea filmului sau plictisește. Dintre toate, personal mi-a mai plăcut De Niro, care este gazdă show-ului din Gotham 'Live with Murray Abraham', pentru că deși a fost și el în practic câteva scene, chiar a făcut un rol foarte bun, părând o gazdă de talkshow-uri americane de când e.

Părăsind această zona despre jocul actorilor, mi-a plăcut foarte mult cinematografia. Cadrele luate sunt aproape mereu strânse, chiar dacă sunt de interior sau exterior. Aproape în toate cadrele, în centru este Arthur, iar atunci când este el în centru, camera este foarte aproape de el, mai mereu fiind filmat în prim plan. Acest prim plan cu Joaquin sau Arthur, oricum vrei să-i zici, este filmat în așa fel încât tot ce mai este vizibil în cadru este foarte blurat. Se vede și aici, cum spuneam și mai sus la partea de joc actoricesc, că focusul, literalmente, este pe Arthur!

Atmosfera în film, este de asemenea foarte încărcată și gravă în dese rânduri. Mereu note joase și sub bași care te țin acolo 'în film'. De asemenea viorile prezente pe alocuri mi-au adus aminte de Game of Thrones (din păcate). Și aici oricum, pe lângă muzica gravă și toate cele, avem și niște Frank Sinatra în câteva rânduri, cu melodii optimiste, în perfectă antiteză cu întâmplările de pe ecran.

Per total este un film cel puțin la fel de bun cum mă așteptam. Știam că Joaquin ia și face roluri bune, nu știam că Todd Philips, regizorul, poate face așa ceva. Mai ales că avea sub baghetă numai comedii gen Old School, seria Hangover, Starsky & Hutch sau Wardogs. Mă bucur că m-am înșelat, la fel cum mă bucurăm și de Jordan Peele. Îmi place și că regizorul-actorul principal au pus în cârca lui Joker, râsul printr-un fel foarte inteligent: bazându-l pe o boală patologică, când bolnavii rad necontrolat. 

Acum nu vreau să compar acest Joker cu cel al lui Heath Ledger și nici nu cred că trebuie să se gândească cineva așa ceva. Sunt 2 personaje, total diferite, jucate MAGISTRAL și care sunt la fel de interesante, prin moduri și construcții total diferite. Merită Phoenix o nominalizare la Oscar pt rol? Cu siguranță! La fel merită și un 9/10 de la mine.


Sursa foto: Appocalypse.co

Vezica ta il va ura pe Tom Cruise dupa acest film

de august 27, 2019
Tom Cruise nu vrea să renunțe la această franciză și e bine că nu. Atât că actor principal, cât și ca producător, Tom a dus această serie de filme, zic eu, pe noi culmi. Mă gândesc acum mai ales la cele de la MI-3 încolo, unde s-a ridicat ștacheta parcă de la film la film.

Mission impossible fallout poster

Ca și film de acțiune, nu pot să-l pun alături de Avengers, chiar dacă a fost în același an, mi s-a părut cel mai bun film de acțiune și după cum îmi place mie la cinema să văd, și realist. El împrumută multe elemente, de succes , din foste filme ale seriei, ca măștile, de exemplu. Dar ce a făcut pentru mine să îmi pară cel mai bun din franciză, a fost felul în care totul este orchestrat. Povestea filmului este una ușor similară cu cea din Rogue Nation: Ethan Hunt și echipa sa, încearcă să găsească și să împiedice un posibil atac nuclear. 

De aici, totul devine acțiune și știu că s-a mai zis de către mulți în alte filme de până acum, dar: acțiunea este de la început până la final, aproape non-stop. Ceva similar cu Mad Max - Fury Road. Cascadoriile sunt si ele la un alt nivel, dar asta este arhi cunoscut deja de fanii seriei. La fel și faptul că Tom Cruise își face toate cascadoriile din film. Pe lângă cascadorii, este și un umor care place, iar ultimele 10 minute din film reușesc foarte bine să mențină tensiunea, deși puteau fi foarte previzibile. Telespectatorul este ținut în șah, până în ultima secundă, privind sorții de izbândă ai eroilor nostri.

Unul dintre cele mai bune filme de acțiune din ultimii ani, merită văzut neapărat, dacă l-ai pierdut în cinema-uri. De la mine are un 8/10 curat.

La final, am si 2 fun facts pe care, poate le stiti, poate nu, dar eu as vrea sa-mi fac datoria de a le impartasi cu voi:
Fun Fact 1: asta e filmul pentru care Henry Cavill nu și-a putut rade mustață și din cauza căruia am avut abominatia aia de CGI din Justice League. 
Fun Fact 2: la o alergare pe niște acoperișuri, în momentul unei sărituri de pe un acoperiș pe altul, Tom Cruise își rupe/glezna. Acest moment este prins de camere și lăsat în varianta finală din cinema.


Horror, Thriller, Debut Regizoral - Bila Alba John Krasinski

de august 03, 2019
John Krasinski, tipul ăla glumeț și amuzant din varianta americană a The Office, s-a gândit să scrie, regizeze și joace într-un film. Nu numai asta, dar a zis că e o idee bună să o ia și pe nevasta lui, Emily Blunt, pentru a juca rolul...nevestei lui din film. Eu zic că s-a gândit foarte bine, având în vedere ce-a ieșit.

A quiet place poster

Păstrând acest trend de persoane cunoscute în urma unor roluri comedice, care apoi merg în partea total opusă și crează un thriller-horror foarte bun, Krasinski, ca și Jordan Peele, face acest lucru promițător de bine. Un film foarte original, cum rar mai poți spune asta în zilele noastre despre ceva din America, mi-a captat atenția de la început și m-a ținut lipit de scaun până la final.

Filmul spune povestea unei lumi post apocaliptice, răvășită de niște creaturi misterioase, care își găsesc prada (oamenii, normal) strict după sunet. Noi privitorii, urmărim o familie care încearcă să supraviețuiască în liniște totală în această lume foarte sumbră.

Identitatea filmului constă în faptul că există foarte puțîn dialog și cam orice fel de audio. Sincer, nu am mai văzut așa ceva încercat, dar mă gândesc că e foarte probabil să se mai fi facut (lăsând la o parte filmele mute) însă cu siguranță, nu la această scară. Iar nivelul asta la care s-a încercat acest lucru, a funcționat uimitor de bine din punctul meu de vedere. 

Actorii sunt foarte buni, probabil a ajutat mult și legătura reală între John și Emily, cinematografia e fantastică și povestea este foarte bine scrisă. Un film plin de tensiune, la care fără să-mi dau seama, mă trezeam extrem de încordat, cu pumnii strânși, anxios ori strângând puternic brațul scaunului din cinema. Lucru care m-a bucurat enorm și pe moment, dar și după. Singurele lucruri negative ar fi câteva câteva momente gândite mai slab decât se puteau, dar aici nu merită să dau spoilere. 

Filmul deci merită lăudat cât se poate, deși nu e nici pe departe perfect, este totuși un spectacol și o adevărată reușită. Iar dacă n-ai ajuns să-l vezi, tre' să faci ceva în legătură cu asta! Neapărat. Eu îi dau un 8/10, deci valea la cinema sau la Diverta/ Cărturești să-l cumperi.

Sursa foto: Youtube.com

Avengers: v2018

de august 01, 2019
A trecut ceva timp de la el, știu, însă trebuie să trec puțîn prin el că nu se poate altfel. A fost la vremea la care a apărut, cel mai bun film Avengers de departe (spun la vremea lui, pentru că între timp a apărut Endgame, știu, nu am trăit în trecut sau ai parte de-o eroare când citești asta). O realizare excepțională care cumva te lasă in egală măsură satisfăcut, dar și dornic să vrei mai mult, un film care este cea mai bună aventură pe care franciză asta a pus-o pe marile ecrane.

avengers inifity war poster

 Omul de rând, cel care oricum a cam ajuns la majoritatea filmelor Marvel de 10 ani, va sta la coadă și la acest film. Poate chiar de mai multe ori (da, da, eu am fost de 3 ori la film). Deci atâta timp cât nu este lung (ca durata), are un echilibru între momentele comice și cele de acțiune (nu ca GotG vol. 2), iar CGI-ul + luptele arată bine, faptul că filmul este un succes, este evident pentru toți.

 Tot ce trebuie să știm este că Thanos, un semi-zeu mov, apare în prim plan pentru a colecta personal cele 6 pietre ale Infinitului, pe care le-ai văzut sau despre care s-a discutat până acum, aproape în orice film Marvel. Josh Brolin face un super rol, deși în mo-cap, iar Thanos, pe care l-am mai văzut doar așa pe ici pe colo, este actorul principal al acestei prime povești. Prin această prezența atât de activă, el da și un motiv tuturor celorlalți eroi să se întâlnească și unească împotriva lui. Mă rog, mai puțîn cei din show-urile Netflix, dar na, aparent a fost o direcție spre care nu s-a dorit a merge. 

Fanii acestui film, nu-și doresc o dramă cu nunante politice sau cine știe ce mesaj ascuns. Ei vor fan service și asta primesc aici. Vor să vadă cum se întâlnește Dr. Strânge cu Iron Man și ce discuta, ce părere are Spider Man de Gardienii Galaxiei, cât de retard pare Star Lord în ochii lui Tony Stark sau cum rezistă Hulk într-un schimb de pumni cu Thanos. Vor să vadă lupte exagerate între Thanos și super eroii noștri, precum au văzut doar în revistele de comics până acum. Noi toți fanii, primim aceste cadouri de la regizori și scenariști, dar și muult muult peste ce sperăm.

Că să închei, Avengers: Infinity War, este de departe cel mai întunecat film Marvel și se termină la fel de întunecat. Deși e incomplet, cumva, acest lucru sigur i-a frustrat pe mulți. Nu și pe mine. Un film foarte bun, care indiferent de continuare, poate fi privit că unul de sine stătător care deși are multe caracteristici de blockbuster Hollywoodian, nu le bifează fix pe cele la care te aștepți. Un 8/10 meritat cu vârf și îndesat.


Sursa foto: screenrant.com

Am Lovit Masina

de iulie 31, 2019
Încep și seria de recapitulări, pe plan personal, pentru că pe filme am clarificat că sunt mult mai multe. Am avut acum un an jumate o pățanie interesantă cu mașina mea, un Opel Astra Caravan. Într-un din serile de Februarie, când veneau ninsori din acelea nebune, care prindeau mereu autoritățile  nepregătite, am zis să fac o fapta bună și să-i duc aproape de casă pe cei doi prieteni de erau la mine în vizită. 


Ne suim în mașină și plecăm tiptil. Afară ningea bine dar ștergătoarele făceau față. Eu mergeam încet, pentru că era deja un strat de zăpadă pe carosabil, iar ora era 12 noaptea și deci nu mult trafic sau utilaje să dea zăpada la o parte. Cum mergeam eu cătinel pe banda 2 a marelui Bulivard Iuliu Maniu, la o trecere de pietoni, văd traversând așa mai nehotarât, din stânga, un câine. Am frânat, pentru că nu voiam să-l lovesc și na, mă gândeam că să nu se sperie mai rău și să prevăd un ghinion. Din spate, claxon puternic. Mă uit în oglindă, un Corsa nou de la o firma de pază. Trece câinele, plec și eu, încet, cum se pleacă iarnă, pe zăpadă, cu viteză a 2 a. Paznicul grăbit, iarăși claxon. În mintea mea, ce zic: Lasă că-l învăț eu pe asta să mai claxoneze. Și cum apucasem eu așa să plec de pe loc, nu aveam nici 30 km/h, frânez și mă opresc. Faza e că agentu'/paznicu' se grăbise și ''îi dăduse în goarna'' mașinii, nu s-a uitat deloc în față, a frânat prea târziu, și având o viteză aparent mai mare și patinând, m-a lovit bine în spatele mașinii. Atât de bine încât eu fiind oprit deja, el a reușit să ma împingă câțiva metri buni. Imaginează-ți ce viteză să aibă o Corsa din asta mică, că să împingă un Astra Break la care șoferul are piciorul pe frână. Eu și acum sunt sigur că omul nu a frânat mai deloc (nu ma interesează motivul) pentru că altfel era impactul, pentru noi 3 din mașină și altele erau daunele mașinii lui.

Ne-am dat jos, am constatat că era un puști de 23 de ani, puțin cam tare in gură. El îmi zicea că am vrut eu să-i dau o 'lecție' frânând așa brusc, eu i-am zis că dacă păstra distanță regulamentară, nu mă lovea indiferent de ce lecții voiam eu să-i predau la miezul nopții. Dar pe un tot destul de calm, probabil și din cauza că ne-a văzut 3 înși. Am ajuns apoi, la recomandarea sa, la postul firmei de pază unde lucra, pentru a putea completa declarațiile amiabile fiecare la căldură. Am reușit să rezolvăm și acest aspect și am plecat acasă așa, mășina mea fiind în stare perfectă de funcționare

Au urmat drumuri la compania de asigurări pentru a evalua daunele. Acolo surpriză: fiind vorba de o mașină veche, al cărei preț actualizat ar fi fost aproximativ 2000 de euro la acel moment, iar reparațiile ar fi costat undeva la 1000 de euro, cu piese originale Opel, pentru asigurator (îmi spunea acel individ de la birou că bara de protecție ar costa cam 250 euro, ușa din spate 500 euro și luneta restul) urma sa se trecea la daună totală. Pentru că am fost de acord să o repar în regim propriu, urma să primesc o suma între 500 și 600 de euro de la asigurator. 

M-am declarat mulțumit, pentru că până la urmă, a fost no harm, no foul, mașina a fost reparată în regim prorpiu cu maxim 250 de euro, găsind ușa de spate la dezmembrări, iar în următoarea postare am să povestesc și ce am reușit să fac cu micul profit, în momentul în care am intrat în posesia lui. 

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

de iulie 27, 2019
M-am gândit să pun pe foaie cam câte filme am de recapitulat în timpul ăsta, pentru a avea o cifră exactă în față pentru acest lucru, că să știu și proporția între acestea și articolele normale în care am vizitat sau făcut alte chestii. Problema e că am multe filme de care vreau să vorbesc, chiar dacă a trecut și un an de la apariție. Am "redus" lista la 32 de filme de care voi scrie și nu mai pot tăia și altele de pe lista, deoarece simt că am câte ceva de zis despre fiecare. Asta nu înseamnă că voi scrie numai despre filme aici, în perioada următoare. Am și o serie de 20 de postări în care să spun cum mi-am petrecut ultimul an și jumătate. Zic eu că destul de interesant! 

Așa că,am să încep seria de recapitulări, cu un film pe care l-am văzut acum mult timp, însă, din păcate, este foarte actual datorită știrii ce tine capul de afiș în ultimele zile. Filmul vorbește despre mama unei fetițe ucise într-un orășel mic din Missouri, care provoacă autoritățile locale să-i găsească criminalul, atunci când aceștia eșuează. Nu vreau să vorbesc foarte mult despre crimele din Caracal, însă cert e că acolo, s-a văzut, iar, pentru a nici nu mai știu a câtă oară, penibilitatea și impotența statului român, în momentele în care era cea mai mare nevoie de el. Îmi este o jenă și lehamite enormă de acest caz, așa că voi continuă să vorbesc strict de film.

posterul filmului 3 afise in afara ebbing missouri

Filmul lui Martin McDonagh, că restul văzute, este compus din 2 ingrediente majore, după cum văd eu. Furia în prima parte, apoi violența. Sunt 2 aspecte recurente ale sale, pe care le poți întâlni și în filmele sale anterioare: In Bruges și Seven Psychopaths.

Frances McDormand (Mildred), care face cel mai bun rol al său de la Fargo încoace, este o mamă divorțată, care și-a pierdut fiica, Angela. Aceasta a fost violată și omorâtă, iar la un an distanță, poliția a început să își piardă interesul în caz și să-l cam lase de izbeliște. Nu mai primește răspunsuri sau update-uri de la șeriful local, jucat foarte bine și el de Woody Harrelson și, spre suprinderea tuturor, găsește o soluție ingenioasă prin care își varsă năduful pe autorități: închiriază 3 panouri de reclame în care întreabă șeriful care sunt noutățile, de ce nu sunt făcute arestări și când va primi răspunsuri. 
Începe o mică nebunie mediatică referitoare la aceste panouri, care are repecursiuni asupra tuturor. Tocmai asta îmi place în acest film. Că nu se concentrează pe misterul crimei și criminal, ci pe cauza și efectul acesteia: Mildred închiriază panourile, presa face o știre din asta, lucru care duce la o  presiune pusă pe șerif, lucru care duce la ura subalternilor săi pentru Mildred, mai ales a lui Dixon (Sam Rockwell), lucru care duce la un mic război între cei doi și așa mai departe. În toate aceste înșiruiri, personajele care ies în evidență sunt Mildred și Dixon, personaje ce au o arcă foarte bine scrisă. Este foarte mișto cum începe relația celor doi și cum se termină, dar mai ales cu un film de 2 ore poate să te facă să urăști pe cineva la început pentru a-l îndrăgi la final. 

Nu orice hop din viață ne învață să fim mai buni, mai toleranți. Și această ură  prezentată în film, servește că o cărare pe drumul pe care înțelegem lumea. Un copil nu ar trebui să moară deloc, cu atât mai puțîn într-un mod brutal. Dar ce poți face cu aceste cunoștințe? Cum ne putem canaliza furia într-o lume injustă? Acest film este unul din puținele ce încearcă și reușește pe deplin să fie profund și realist. Deși a primit 2 Oscaruri (Cea mai Bună Actrița în Rol Principal și Cel mai Bun Actor in Rol Secundar) totuși mi se pare că nu a primit și atenția meritată pe deplin. Eu îi dau un 8/10 

Sursa foto: www.margaretriver.com


De ce nu am mai scris pe blog de 1 an

de iulie 26, 2019
M-am apucat să scriu pe acest blog, într-o perioada nu foarte bună pe plan profesional. Mă gândeam că puținul timp liber, pe care-l am la dispoziție atunci când nu sunt la muncă, să fie folosit după bunul meu plac. Și ce-mi plăcea mie pe lângă fotbal, filme, muzică și ocazionalele jocuri pe Playstation? Păi internetul. Ok, ok, dar ce anume mai exact? Păi să scriu despre experiențele mele și ce îmi place și ce nu, cum văd eu anumite lucruri, unde merg și unde vreau. Pe scurt: Să-mi trec cumva toate aceste experiențe printr-un filtru, că apoi să fie expuse cât pot eu de bine, eliberându-mă, în tot acest proces, de elementele negative adunate în timpul zilei/săptămânii. Pe (și mai) scurt: un blog. 


Spatiul de lucru comun in agentii
Timpul către și de la muncă, îmi permitea să încep câte o idee, mai mereu, despre ce doream să povestesc. Mi se părea foarte frumos și chiar mă ajuta și elibera, psihologic și sufletesc, dacă pot să adaug și acest cuvânt. Multe idei veneau și se așterneau aici în văzul oricui. De bine, de rău sau neutre, eu mă bucurăm că veneau și îmi canalizăm energia pe ceva constructiv totuși. Mă gândeam și atunci, că orice era mai bine decât să stau că restul de 'zombi' din vagoanele de metrou și de pe peroane, cu ochii într-un ecran de 5 inchi. 

Așa cum am mai zis și AICI, aveam un nou job în publicitate și mă simțeam extrem, dar extrem de bine la început. Chiar acum am mai citit rândurile articolului și mă miram cât de fericit, dar naiv eram. Într-adevăr, în primele 4 luni, a fost 'lapte și miere': muncă multă așa cum relatam, glume, telefoane, mail-uri, construcții de relații cu clienți și colegi. 

A urmat o scenetă, să-i zic, într-o dimineață la locul de muncă, între un coleg și șef, scenetă care mi-a dat puțin de gândit și mi-a sădit o primă sămânță de îndoială, la fel că în filmele acelea în care locurile frumoase și mirifice, nu sunt ceea ce par în prima faza. Eu însă, nu m-am dus la acest gând pentru că ziceam să nu fiu pesimist și să mă bucur de ceea ce am și e frumos în acel prezent. "Când se strică, se strică" mi-am zis. 

După ce s-a schimbat echipa de câteva ori pe parcursul verii, mi-am dat seama că treaba e mult mai volatilă decât credeam. Bine, nu mă ingrijorasem așa până atunci pentru că eu știam că îmi fac treaba cât pot de bine (și dacă nu, mă gândeam că se vede foarte clar că trag cât pot și anume foarte mult), stăteam la muncă lejer 10 ore, căutăm să împac și șefii și colegii (deși era greșit), motiv pentru care nu intrasem în colimator deloc. În următoarele 6 luni, a fost rândul meu să întru și să rămân în acel colimator, din motive neștiute de mine. Oricât încercam, orice încercam (am avut și 2 săptămâni în care am stat cel puțîn 11 ore / zi la birou, pentru a vedea dacă orele mele extra, pot ajuta într-adevăr), nu prea avea efect. Așa că am făcut ceea ce am considerat uman în mintea mea. Am încercat să discut, iar când am văzut că nu există posibilitatea asta, am făcut ce face oricine când nu mai are de ce să se lupte: mi-am băgat pula! Iar când o faci într-o meserie că asta, se vede destul de rapid. Deși mă așteptăm să fiu băgat în ședințe și să primesc ultimaturi că să mă îndrept, am observat că lucrurile se mișcau la o viteză mult mai mică decât mă așteptăm. In ce sens? Pai, unele săptămâni treceau fără să primesc vreo observație negativă și mă mirăm cum se face că atunci când mă zbăteam că un nebun, eram făcut 'cel mai prost din curtea școlii', iar când aproape că plecam la program (pentru că la program, cred că am reușit să plec în total cam 10% din timpul lucrat acolo) și nu mă mai chinuiam să mai fac și încă un lucru sau două, înainte de a pleca de la muncă, nu se mai întâmpla nimic groaznic, nu era nici o 'panică', nu plângea nimeni și lucrurile puteau aștepta. Mi s-a părut sincer mind blowing și mi-am dat seama că problema nu era chiar la mine ci în altă parte. 

Revinind acum la partea de început, ajunsesem deci să pun jobul și ambiția personală de a reuși să fac lucrurile să meargă acolo, peste tot ce mă ajutase până atunci. S-ar potrivi ce am scris în articolul din februarie 2018: 

Păcat că nu am acționat după ce am simțit din vară, zicând că e doar un sentiment pasager. Deh, cât trăim, învățăm desigur.
Este foarte amuzant cât de ciclice sunt unele lucruri în viață. Când zici că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior, te întâlnești cu colegi de la fostul job, cărora le povestești cât de frumos e la tine și ce oameni mișto ai, pentru că apoi să ajungi fix în aceeași situație, în stres cel puțin la fel de mare. Un lucru pozitiv extras din asta este că, oricât de nasol devine acel nou job, ai o reziliența sporită din experiență anterioară. Iar asta ajută enorm.

Așadar, după toată polologhia, am lăsat baltă treaba asta cu scrisul, pentru că am crezut că am ceva mai important de făcut și că munca e mai interesantă/importantă că viață personală. Încă o lecție care, deși pare simplă acum când o expun așa, nu a fost. 

Am deci de recuperat cam un an și jumate de povești și filme sau restaurante. O să vorbesc despre cele mai mișto filme văzute, cele mai interesante locații vizitate, locuri în care pot spune că am trăit perioade scurte și evenimente importante din viață. Sper să mai fie cineva pe aici și să reveniți cu drag, așa cum am revenit și eu acum.
Un produs Blogger.