The Last of Us - jocul mai bun ca orice film

Am să las filmele pentru a poveşti despre un joc pe care l-am terminat recent şi mi-a plăcut enorm.

Last of Us is the shit!

Am pus mâna recent pe un PS3 (da ştiu, e vechi şi nu mai apar multe jocuri pentru el, dar la banii daţi, a meritat complet) şi am zis să-mi caut ceva joace pentru el. Găsindu-l ieftin şi primul, am dat de Last of Us. Un action-adventure zombie game, făcut de Naughty Dog, acelaşi studio din spatele seriei Uncharted. Apărut în 2013, a fost la acea vreme, jocul care a scos tot ce era mai bun din consola de la Sony, având cea mai bună grafică.

Grafica ca grafica, dar pe lângă asta, a mai beneficiat şi de un scenariu superb, regizor deştept şi un acting demn de Oscar. Dar să le iau pe rând:

Într-o piaţă saturată a jocurilor de genu zombie survival, Last of Us a venit cum nu se poate mai bine. Te ţintuieşte încă din primele 10 minute de joc, te introduce în lumea dinainte şi după o teribilă infecţie umană să-i zic şi o face foarte bine.

Ideea jocului şi a mutaţiei suferită de unii oameni, a venit în urmă unui documentar BBC- Planet Earth, în care Neil Druckman, regizorul şi marele şef care s-a ocupat de joc, a observat cum o infecţie fungica invadează şi controlează corpul unei insecte, gândindu-se ce s-ar întâmpla dacă s-ar răspândi şi la oameni. Astfel s-a conturat plot-ul jocului, urmând personajele şi motivaţia fiecăruia. Aici apare Joel, singurul părinte al unei fete, Sarah, care suferă o pierdere foarte mare în momentul în care izbucneşte această epidemie, prezentată superb din punctul de vedere al omului mic şi simplu. La 20 de ani după această infecţie în întreagă ţară, Joel apare mult mai măcinat şi îmi vine să zic cătrănit, de viaţă, vremuri şi pierderea suferită (no spoiler). Alături de el este Tess, o prietenă cu care găseşte tot felul de modalităţi de a face bani în această lumea fără de Dumnezeu în care doar oraşele păzite şi securizate mai sunt cât de cât funcţionale. Una din aceste modalităţi, este să ducă oameni sau obiecte pe ascuns dintr-un loc în altul. O chestie la care aceştia doi se pricep extrem de bine. Într-o zi însă, primesc o misiune de la livra pe cineva din oraş, peste sectorul controlat de armata şi pârile ocupate de persoanele mutante. Periculos dar nu imposibil pentru Joel şi Tess, care se gândesc că profitul este unul bunicel. Aici, Neil şi realizatorii jocului, ne arată lumea în care trăiesc acei oameni, normalitatea lor sau a copiilor, cum e şi cazul lui Ellie, fată ce trebe dusă către o facţiune care lupta contra militarilor ce controlează oraşele dar şi pentru un leac al infecţiei. Aflăm până să ajungem la facţiunea Fireflies, pe numele sau, ce rol şi importantă are Ellie în poveste. Prin circumstanţe deloc fericite, Joel rămâne singur cu Ellie şi căutând s-o ducă pe fata de 14 ani la aceşti Fireflies, trece prin tot felul de dileme morale, dar mai ales dificultăţi fizice şi psihice. În urmă întâlnirilor cu lume mai mult sau mai puţin bună, ne este arătată în detaliu această lume urâtă pentru Joel şi normală pentru Ellie. Cruzimea şi realitatea din joc nu sunt făcute doar de dragul de uimi ci mai ales prin prisma momentelor în care apar şi a oamenilor care le fac, prezintă astfel o lume apocaliptică foarte gri cu nişte valori total greşite.

Mă opresc aici din poveste, pentru că ar fi nişte spoilere pe care nu le-ai vrea, dacă ai ajuns până aici şi ţi-a trezit interesul această poveste, căci nu consider că e un simplu joc. Este o poveste superbă, gritty, cu personaje scrise foarte bine, interpretate magistral chiar de Troy Baker(Joel) şi Ashley Johnson(Ellie). Lipsa de încredere iniţială a unuia faţă de celălalt care pe parcurs se transformă în total opusul, nu fac decât să sporească realismul şi frumuseţea acestei poveşti. Finalul este în tonul jocului de până atunci şi este unul dulce-amar, atât voi spune.

Pentru mine a fost o poveste senzaţională la toate aspectele, mai ales că am început jocul fără mari aşteptări. Ştiu că un coleg Costi, de la muncă, îmi laudă mereu acest joc iar eu mereu îi ziceam că nu avea cum să fie aşa bun. Într-o zi mă întreabă care e jocul ce mi-a plăcut cel mai mult de până atunci, la care eu am stat puţin pe gânduri. Nu puteam spune Fifa sau Football Manager, aşa că am zis Assassin's Creed 2. Am primit un răspuns la care mă aşteptăm: nu se compară astea două jocuri, caută să joci Last of Us, că o să-ţi placă cel mai mult şi că nu e joc mai bun. O afirmaţie îndrăzneaţă, dar nu am dat sincer, mare importantă ei la moment. Şi cum s-au dat bobii aşa cum spuneam la început, am ajuns în momentul în care să fiu cu jocul în faţă, îndrăgostindu-mă, pe măsură ce mă jucăm din ce în ce mai mult, de această experienţă.

Pentru mine e o poveste super, aştept cu maximă nerăbdare Last of Us - part 2, motiv suficient să trec la PS4 când apare şi în situaţii de genu, chiar mă bucur că nu am dreptate şi alţii au, legat de experienţe noi. Nota 10 pentru această experienţă, pe care ţi-o recomand cu maximă plăcere :)

Niciun comentariu

Un produs Blogger.